Maitre(y)i, Ziua Mondială a Libertății Presei. Care libertate? Care presă?

libertate

Mă tot mănâncă limba în ultima perioadă s-o pun de un editorial, însă mereu mă împotmolesc la granița în care conștiința dă face to face cu indiferența și confortul personal. Ultimele două au învins de fiecare dată și mi-am zis, în toate situațiile în care conștiința mi-a gâdilat orgoliul, că nu (mai) e treaba mea. Astăzi, mai tre(y)i, de Ziua Mondială a Libertății Presei, mi-am luat inima-n dinți, am ridicat semeț din umeri și mi-am „înfipt” degetele-n tastatură. Ce-o ieși? Vom vedea la final când vom „peria” textul (nu mai îndrăznesc să-i zic editorial, nu de alta, dar nu vreau să se supere cei care cred că-s experți în astfel de specii jurnalistice).

Încă de la început vreau să vă spun că titlul nu-mi aparține în totalitate. E un joc de cuvinte pe care l-am văzut la un prieten  pe facebook, un jurnalist profesionist, care nu mai activează în zona aceasta. Mă refer la a scrie pentru o publicație în mod frecvent. Mi-a sărit în ochi postarea și a fost elementul definitoriu de a reintra, preț de câteva minute, în pielea celei mai frumoase profesii, aceea de jurnalist. Știu, e puțin forțată noțiunea de profesie, mai degrabă, în zilele noastre, este mai corect spus, raportat la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ocupația de ziarist/jurnalist.  Luând fiecare întrebare din titlu în parte, zic să începem cu libertatea. Bineînțeles, cea de exprimare. A te exprima liber, în termeni jurnalistici, înseamnă în zilele noastre, să-ți urci în cap toată societatea în care trăim. Noțiunea de a arăta administrațiilor de la orice nivel ceea ce e greșit este echivalentul unei sinucideri premeditate a carierei pe care ți-ai propus să o urmezi. De fapt, în zona estică a Europei, cu precădere în statele post-comuniste, acest principiu de a critica constructiv este ceva de neacceptat în mediile politice și sociale. De către cei care administrează instituțiile, evident. Orice demers jurnalistic obiectiv ce-și propune a scoate la lumină comportamente neconforme cu noțiunea de a administra în interesul publicului larg este sortit eșecului. Mai devreme sau mai târziu, vei fi scos pe linie moartă și vei primi sarcini ce nu mai pot afecta potentații zilei. Libertatea de exprimare a unui jurnalist este mereu condiționată de avantajele financiare ale publicației pentru care acesta își tocește coatele. Evident că aceste aspecte se întâlnesc în cazuri foarte rare, pentru că, de regulă, jurnalistul o dă la pace, încă de la început, cu cei care fac politica editorială a publicației. Banii puțini câștigați din această profesie, constrângerile ce privesc libertatea de expresie îi fac, pe cei care pornesc cu avânt pe acest drum, fie să renunțe, fie să se adapteze politicii editoriale a publicației/trustului. Scuzele sunt mereu aceleași: este o breaslă unde banii sunt puțini și se fac foarte greu, trebuie să ne păstrăm relația cu x, y, ne mai dă câte o informație în exclusivitate etc. . De obicei, jurnaliștii care acceptă această înțelegere, scriu foarte tehnic. Mulți dintre ei nu trec bariera de a-și exprima păreri personale, opinii ș.a.m.d. . Multora le e rușine, știu că se mint pe ei înșiși și, în multe momente de sinceritate, se simt stânjeniți de situația pe care o acceptă zi de zi. Și aici mă refer la cei care sunt jurnaliști cu har și înclinație spre această profesie și nu mă refer la cei cărora numele le apare ca și semnătură la „articole”. Dacă e să răspund la întrebarea: ”Care libertate?”, aș putea să afirm cu tărie că oricare libertate, mai puțin cea de exprimare. Deci, libertatea de exprimare în raport cu realitatea obiectivă în care trăim și, fără să ne lăsăm influențați de realitatea subiectivă a noastră sau a grupului de presă din care provenim, lipsește cu desăvârșire. Ea este mereu condiționată și voalată în funcție de grupul de interese pe care-l reprezentăm. Cel mai grav, în mai toate cazurile, este faptul că încercăm de fiecare dată să ne „prostim” publicul cititor cu minciuni pe care le ducem la rang de virtute. Nu numai că avem un astfel de comportament, ci ne și irităm atunci când cititorii ne „prind” cu musca pe căciulă.

În atari condiții, despre care presă vorbim? Desigur, cei din breaslă mă vor blama și vor spune că ceea ce am spus în acest editorial este rezultatul propriilor mele frustrări. Nu neg că, timp de 4 ani, cât m-am jucat de-a jurnalistul, nu am acumulat frustrări. Ele sunt și rezultatul unui astfel de comportament. Cu siguranță, în tot acest timp, am ajuns la concluzia că acest mod de a face presă este unul care nu mi se potrivește. Pe de-o parte, pentru faptul că atunci când tu exerciți o formă de șantaj care se materializează-n compromis, nu te poate face obiectiv, iar pe de altă parte, orice altfel de abordare, fie ea și corectă, duce la excluderea ta din grup. Și cum spuneam mai sus, automat, ți se dau „sarcini” mai ușoare, care nu-i vizează pe cei care au angajamente financiare cu publicația pentru care încerci să-ți exprimi punctul de vedere liber.

Sintagma de „a patra putere-n stat” dată presei este una nemeritată și neadjudecată de cei care fac presă sau jurnalism. Atunci când te dai independent, ca și politică editorială, ai nevoie de foarte multe resurse, iar cum resursele sunt preponderent venite din zona banului public, este cam greu să-ți menții un echilibru sub zodia libertății de exprimare. Presa, sau jurnaliștii trebuie musai să fie persoane integre, mai ales în zonele pe care le abordează. Probitatea morală este o condiție sine qua non pentru a avea cititori, chiar și-n mediul online. Cititori sunt și încă mulți, însă nu mai prea au ce citi. Majoritatea s-au cam prins de trucurile care se fac între presă/jurnaliști și politicieni. Mai mult, probitatea morală a celor din presă este într-o scădere continuă, în unele cazuri ea lipsind cu desăvârșire. Pentru că, nu-i așa, cum poți tu condamna, spre exemplu, politicienii, atunci când tu însuți provii dintr-o familie de politicieni care, după cele spuse de tine,  își îmbuibă existența în beneficii și privilegii? N-ai cum, într-o societate în care există presă și libertate de exprimare!

 

„…Și dacă n-a fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyei.”

 

John GAVRILESCU

Stiri similare

1 Comentariu

  1. Cristian

    WoW! John, ai început să dai din casă? :) Vor sări ”profesioniștii” pe tine, li se va părea (poate) că-i discreditezi, mai știu eu? ;)
    Cert este că editorialul ăsta chiar că se mulează perfect pe mai trei (3 mai, pentru cei care nu au sesizat trimiterea la celebrația Zilei Libertății Presei) și chiar pe eșafodajul erotic al romanului Maitreyi :) Oare ai simțit ceva mâncărimi erotice când ai hotărât să ”penetrezi” fenomenul existențialismului jurnalistic? :))))
    S-ar putea să fie nevoie s-o iei pe urmele romancierului și să trebuiască a-ți impune o perioadă de penitență după episodul ăsta! Cred că totuși trebuia și o notă mai ascuțită, poate un pic de ”perversitate” (păstrând nota erotică a trimiterii la romanul menționat).
    Lăsând la o parte gluma, caută să scrii mai des sau adună-ți editorialele într-o antologie, caută să le publici sub forma unei cărți. Superbă tema, respect, superb conținutul! Felicitări!

    Raspunde

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reper24 nu îşi asumă răspunderea pentru comentarii, deoarece nu-i aparţin şi îşi rezervă dreptul de a interzice sau de a şterge comentariile care conţin: insulte, instigări la ură, la violenţă sau la acte ilegale, exprimări obscene/vulgare
Citiţi şi Politica Redacţiei