Festivalul Rachiei 2025: Băile Herculane, scăldate-n spirtoase și micii reîncălziți ai patriei!
HERCULANE – Nu e glumă, nu e miraj termal: bătrâna stațiune balneară a renăscut! Dar nu din aburi de sulf, ci din aburii sfinți ai damigenelor cu răchie, în cadrul celei de-a 24-a ediții a celui mai parfumat (la propriu) festival din Banatul de Munte. Dacă n-ați fost acolo, e ca și cum n-ați fost niciodată fericiți în viață.
Zeii s-au retras, a rămas doar Hercules… cu cazanul în pază
Legenda spune că Hercules însuși, deși în formă statuară, a făcut un pas în lateral ca să încapă cazanul cel mare cu răchie. Se zice că a vărsat o lacrimă. Nu de durere, ci de la ceapă și pălincă tare.
Trei zile de foc (și la propriu, și la figurat): cazane bolborosind, grătare sfârâind, și muzica populară care putea fi auzită din Carpați până în Croația, dacă prindeai un pic de vânt dinspre Dunăre.
Meniul zeilor (și al muritorilor cu poftă):
Răchie pe toate gusturile și toate vârstele (peste 18, teoretic): gie prună, dă pară, de gutuie, de „nu întreba, doar bea!” și mai ales dă „maiadă“.
Mici și cârnați: aromă tradițională, servită direct cu „abur” de munte și o pătură de fum ecologic aprobat de bunici.
Mămăligă cu brânză și murături: tripleta sacră care ține burta-n echilibru și ficatul în alertă. I-a plăcut și lu’ Silviu de la județ, care știe ce-nsamnă o zamă ca la buna acasă dar și o răchie dă calitate, că e gugulan de la Bucoșnița, nu vinitură. De la fața locului, ciulitorii și ochitorii au remarcat că aghiotantu șef Bâtea a gustat dar nu s-a săturat, ba chiar ar fi declarat cu gura plină (și sufletul greu de emoție): „Eu nu mănânc pentru mine, mănânc pentru țară!”
A fost și muzică populară live: un decibelaj atent calibrat de Ramona Vița cât să acopere orice „șoaptă indecentă” din public și să învioreze până și turiștii veniți cu tensiunea-n valiză „la băni“.
Evenimentul per total: un mix între agroturism, etnobotanică legală și terapie prin râs
Festivalul nu e doar despre băutură și mâncare. E și despre oameni. Oameni faini, care poartă costumul popular cu mândrie și oferă un pahar de răchie înainte să întrebi cum îi cheamă.
E și despre concursuri – de la „Cine face rachia care nu-ți arde gâtul (prea tare)” până la „Cine rezistă cel mai mult fără să danseze pe masă după al treilea pahar”.
Și totuși… Ce rămâne după?
Un gust amar? Nu.
O mahmureală epică? Posibil.
Amintiri de neuitat? Garantat!
Și o întrebare existențială: „Oare pot distila și dorul de Herculane până la ediția viitoare?”
Concluzia-m-aș da n-am cui (scrisă între două pahare):
Când vin aburii sfinți peste Băile Herculane, nu mai contează că hotelurile sunt vintage, că e plin de chiloți la drumu mare, că aleile scârțâie sau că stațiunea e mai bătrână decât o damigeană uitată în beci. Ceea ce contează e că aici, în inima Banatului, se bea, se mănâncă și se trăiește românește, cu poftă, cu glumă și cu suflet.
Până la ediția 25, țineți minte vorba bătrânului distilator:
„Răchia nu să bea. Se respectă cu sfințănie, țușe-l ticu. Apoi să d-o bea.”
a relatat de la fața locului Spiridon CAZAN – (omu care știe să distileze și faptele, nu doar prunele)
Ca de obicei, nici o informație despre banii aruncați de Coniliul Județean pentru bâlciul ăsta.
Presa mai nou nu mai informează cetățenii cu privire la cheltuire banului public.
E mai important să laude stăpânii.
Legenda spune că asta cu răchia e o strategie a primăriei, că turistul daca are privirea suficient de incețoșată de aburul de prună nu mai vede cum pică tencuiala, nu mai aude cum scârțâie pavajul. Plus că simte pe moment și cum ii trece reumatismul. Tot legenda spune că romanii când au venit să construiască podul la Drobeta s-au dus în zona Herculane sa cumpere produse locale înainte să înceapă lucrul. După ce au cumpărat suficiente damigene și au început, construcția a durat doi ani. Se zice că fără damigene ar fi durat un an. Chiar cuvântul „damigene” provine de la numele latin Domigene care era un soldat din cohortă pe care îl trimiteau sa mai ia răchie. Tot legenda spune că romanii l-au întrebat pe un localnic „de unde ești?” In ideea de a afla numele locului unde au ajuns. Localnicul a răspuns „d’acia” și așa a rămas numele Dacia. Dacii știau meșteșugul metalelor- făceau coifuri și brățări din aur și cazane din cupru. Tot legenda spune că romanii după ce au gustat din rachie au întrebat cum se face, și un localnic a răspuns că îi fiartă la foc de lemne- in dialect local „fiert cu lămne” dar romanii deja bine aburiți au înțeles ” hert cu lăne” și de acolo Herculane . Multe legende, sa tot gușci răchie și să povestești….hâc!