Există locuri pe care le vizitezi și locuri care, fără să-ți dai seama, te vizitează ele pe tine… în timp. Îți rămân în suflet, în amintiri, în mirosuri, în oamenii care și-au pus amprenta asupra devenirii tale, în ulițele copilăriei fie din Luncaviș, Golibrec și, uneori, în câteva cuvinte pe care numai cei de acolo le rostesc și le înțeleg.
Pentru Cornelia Belodedici, Bozovici nu este doar un loc de pe hartă. Este acasă. Este acel „acasă” care nu are nevoie de explicații, de pregătiri prealabile, pentru că se recunoaște instantaneu în glas, în amintire și în felul în care oamenii locului încă își spun poveștile.
Bozovici, această neîncoronată capitală a Văii Almăjului, are ceva ce nu poate fi măsurat în kilometri, statistici sau obiective turistice. Are un spirit al ei. Iar o parte din sufletul acesta trăiește într-un grai vechi, colorat, savuros, cu sonorități pe care cei veniți din afară le ascultă cu mirare, în timp ce oamenii locului le rostesc firesc, ca și cum ar fi cele mai obișnuite cuvinte din lume.
Cornelia a surprins atât de frumos această lume într-o întâmplare aparent banală: „Nu pot baș acum că nisăm în șupă că s-or sudumit lemnili”.
Mai târziu, prietena a sunat-o să-i spună că i-a lăsat „vailingul cu părădaisă” la poartă.
Așa vorbim noi, pe-aici.
Pentru un om din afara Almăjului, propozițiile acestea pot părea desprinse dintr-un alt univers lingvistic. Pentru un bozovicean, însă, ele nu sunt doar cuvinte. Sunt sunete ale copilăriei. Sunt vocea mamei, a bunicii, a vecinilor, a uliței, a verilor petrecute în sat.
„Când ieșim la o cafea, ne zborâm”.
Mâncăm în cuină, păsui, piparcă ori părădaisă, pită cu pecmez sau alte „meișpaițuri”.
Apa o scoatem din bunari, ne culcăm în sobă și ne astrucăm cu dună ori procoviță.
La ferestre avem atârnate fireanguri, iar țoalele le păstrăm în orman. Sucniile ni le pigluim cu piglaisul.
Și, deodată, înșiruirea acestor cuvinte devine mai mult decât o lecție de lingvistică. Devine o fotografie de familie. Pentru că graiul unui loc nu este doar un instrument de comunicare. Este memoria lui vie.
Păstrează urmele celor care au trecut pe acolo, ale influențelor germane, sârbești, ungurești, cehești și turcești, ale generațiilor care au transformat cuvintele și le-au transmis mai departe.
Iar ceea ce este cu adevărat impresionant este că acest grai poate deveni aproape imposibil de descifrat pentru cineva care nu s-a născut si nu a copilărit aici. Chiar și pentru un bănățean din Timișoara, așa cum bine remarca doamna Belodedici, obișnuit cu varietatea graiurilor din Banat, unele dintre cuvintele Almăjului rămân o enigmă.
Dar pentru omul locului nu sunt enigme. Sunt identitate.
Cornelia spune că atunci când vorbește așa simte că îi intră „deopotrivă, liniște și energie prin vene”.
Ce expresie extraordinară și dătătoare de speranță…
Pentru că, în fond, nu cuvintele sunt cele care ne întorc acasă. Ci ceea ce au adunat ele în noi.
Și eu, mărturisitorul acestui scurt articol, am avut privilegiul să-mi petrec vacanțele la Bozovici. Să cunosc acel loc nu doar ca pe o localitate din Valea Almăjului, ci ca pe un spațiu al copilăriei și al memoriei. Iar cine a avut șansa să-și lege copilăria de un sat știe că, oricât de departe ar ajunge, există ceva ce nu mai poate fi desprins niciodată de el.
Poți pleca din sat.
Poți locui în alte orașe din România sau de pe glob.
Poți călători prin lume.
Poți să uiți multe dintre lucrurile pe care le-ai făcut acolo.
Dar nu uiți niciodată cum suna lumea atunci când erai copil.
Nu uiți glasurile oamenilor. Nu uiți curțile, ulițele, mirosul de la clania de fân, apa din bunari, mesele din obor și de la sărbători din soba mare de la drum, vacanțele fără griji la Dâlmina și acea senzație de libertate pe care numai copilăria o poate da.
Și, mai ales, nu uiți cuvintele.
Poate că tocmai de aceea dragostea de satul natal este atât de greu de explicat celor care nu au trăit-o. Pentru că nu este o simplă nostalgie. Este o parte din tine.
Cornelia spune atât de frumos: „Pentru voi sunt cuvinte neînțelese. Pentru mine sunt o bucățică din locul căruia îi aparțin.”
Iată, poate, esența.
Un loc rămâne cu tine prin oamenii lui, prin amintiri, prin mirosuri, prin drumurile pe care le-ai străbătut cândva. Dar uneori rămâne prin ceva mult mai discret: prin glasul său.
Iar atunci când, după ani, un cuvânt vechi îți scapă firesc de pe buze, fără să te gândești, nu este doar un cuvânt.
Este o întoarcere acasă.
Poate că acesta este unul dintre marile daruri pe care ni le face satul natal: ne lasă în suflet o limbă secretă pe care o putem vorbi oriunde, chiar și atunci când satul este departe.
Iar Bozoviciul, această neîncoronată capitală a Văii Almăjului, continuă să vorbească prin cei care nu și-au uitat rădăcinile.
Prin Cornelia.
Prin noi.
Prin fiecare om care, indiferent unde l-a purtat viața, mai păstrează în el câte un „baș”, o „părădaisă”, o „cuină”, un „bunari” și toate celelalte cuvinte care, pentru un străin, nu înseamnă aproape nimic, dar pentru un om al locului înseamnă acasă.
Pentru că, până la urmă, aceasta este una dintre formele cele mai discrete și mai profunde prin care un loc rămâne cu tine: îi păstrezi glasul.
Iar Cornelia Belodedici îl păstrează cu o naturalețe și o dragoste care spun mai mult decât ar putea-o face orice discurs despre rădăcini.
Da, Cornelia Belodedici este soția unuia dintre cei mai mari fotbaliști pe care i-a dat România, Miodrag Belodedici, omul care a intrat în istoria fotbalului european după ce a câștigat Cupa Campionilor Europeni atât cu Steaua București, cât și cu Steaua Roșie Belgrad.
Dar, dincolo de acest nume uriaș al fotbalului, dincolo de trofee, de stadioane și de gloria sportivă, Cornelia rămâne profund legată de locul din care a plecat.
De Bozovici.
De Valea Almăjului.
De oamenii ei.
De cuvintele ei.
De acel grai pe care poate nu-l înțelege oricine, dar pe care ea îl poartă cu mândrie, pentru că în el se află o parte din copilăria și identitatea sa.
Și poate că aici este frumusețea adevărată: poți ajunge foarte departe în viață, poți deveni parte dintr-o poveste care depășește granițele țării, poți sta lângă un om care a cucerit cele mai importante trofee ale fotbalului european și, cu toate acestea, să tresari la un simplu cuvânt auzit ca acasă.
Pentru că omul nu este doar ceea ce devine. Este și locul din care a plecat. Iar unele locuri nu ne lasă niciodată să plecăm cu adevărat. Bozoviciul este unul dintre ele.
Iar pentru mine, care am avut privilegiul vacanțelor petrecute aici, rămâne aceeași certitudine: satul copilăriei îl iei cu tine până la capătul călătoriei pământene.
Uneori îl porți într-o amintire. Alteori într-un miros. Într-o uliță. Într-o voce. Sau într-un cuvânt pe care doar ai tăi îl înțeleg.
Și atunci știi că, oriunde ai ajunge, acasă nu a fost niciodată doar un loc. A fost un glas.
Sergiu TABAN
