Când emoția este folosită ca scut: de ce caritatea nu poate deveni pretext pentru încălcarea legii
În Reșița, numele Lilianei Gherle nu poate fi suspectat de indiferență față de suferința umană. Consilier juridic, activist civic și președinta Asociației „Uniți Reușim”, ea a demonstrat, prin fapte, că implicarea civică poate suplini eșecurile cronice ale statului, inclusiv în sprijinirea secțiilor Spitalului Județean. Tocmai de aceea, atacurile și simplificările grosolane apărute în spațiul public la adresa demersului său sunt nu doar incorecte, ci și periculoase.
Pentru că realitatea este următoarea: a ridica o problemă de legalitate nu înseamnă a sabota caritatea. Înseamnă a refuza ca emoția să fie folosită drept scut împotriva legii.
În contextul campaniei coordonate de managerul Radio România Reșița, Laura Sgaverdea, s-a propagat ideea comodă potrivit căreia orice implicare a unui post public de radio în strângeri de fonduri ar fi, prin definiție, legală, legitimă și intangibilă. Nimic mai fals. Această teză nu este un adevăr, ci o scurtătură retorică menită să închidă gura oricui îndrăznește să pună întrebări.
Demersul Lilianei Gherle nu contestă nevoia reală de servicii oncologice, nici scopul caritabil în sine. Contestă însă ceva mult mai important într-un stat de drept: folosirea resurselor publice în afara cadrului legal, sub pretextul binelui suprem.
Confuzia voită: moral vs. legal
Una este să vorbești, punctual, într-o emisiune despre un caz social. Cu totul altceva este să angajezi instituțional, organizat, repetitiv, pe durata mai multor zile, angajați plătiți din bani publici, în timpul programului de lucru, pentru susținerea financiară a unei entități private determinate.
Aceasta nu este o nuanță. Este o diferență juridică fundamentală, ignorată deliberat în discursul public pentru a evita o discuție incomodă.
Interesul public nu este un pașaport pentru ilegalitate
Să invoci „interesul public” ca argument suprem este o practică veche și toxică. Nici Codul muncii, nici Codul administrativ, nici legislația privind conflictul de interese nu prevăd excepții emoționale. Funcția publică nu se exercită „când e nevoie” și „cum e mai frumos”, ci strict în limitele legii.
Într-un stat funcțional, scopul nu doar că nu scuză mijloacele, dar tocmai scopurile nobile trebuie protejate de practici ilegale, pentru a nu fi compromise.
Comparații false, folosite ca perdea de fum
A compara o colectă financiară organizată instituțional cu o emisiune culturală sau cu un parteneriat media este o manipulare intelectuală. Publicitatea, caritatea și activitatea instituțională sunt domenii distinct reglementate, iar amestecarea lor arbitrară nu produce solidaritate, ci abuz.
„Niciun procuror normal la cap”? O aroganță periculoasă
A decide din fotoliul de comentator ce poate sau nu poate fi cercetat penal este o derivă gravă. Presa și opinia publică nu dau verdicte juridice. Instituțiile statului o fac.
Sesizarea formulată nu este o acuzație, ci o cerere de verificare a legalității unor practici. A ridiculiza acest demers înseamnă a decredibiliza însăși ideea de control legal într-o democrație.
Concluzia incomodă
Nu, problema nu este caritatea. Problema este folosirea instituțiilor publice ca instrumente emoționale, fără reguli, fără limite și fără răspundere.
Un stat care acceptă ca legea să fie suspendată „pentru o cauză bună” va ajunge inevitabil să o suspende și pentru cauze rele.
Iar întrebarea care rămâne, dincolo de zgomot și ipocrizie, este una simplă și legitimă:
Secția de Oncologie din Staționarul II are sau nu dreptul la sprijinul tuturor — în limitele legii?
Sergiu TABAN
De când angajații radioului sunt funcționari publici ?
„Să invoci „interesul public” ca argument suprem este o practică veche și toxică. Nici Codul muncii, nici Codul administrativ, nici legislația privind conflictul de interese nu prevăd excepții emoționale.”
–
Da, așa este, invocarea (interesului) este o practică mai veche, toxică și imorală, relicvă a comunismului (sau nazismului) cu partid unic.
La fel este și „folosirea instituțiilor publice ca instrumente emoționale, fără reguli, fără limite și fără răspundere”, cu suspendarea legii pentru o cauză mai bună (sau mai rea), sau prin așa-numita „desuetitudine” (a legii) sau eludarea acesteia.
Totul sub prezumția (neverificată și nedovedită) cum că (toți) „oamenii publici” ar reprezenta „interese publice”. Nu cumva poate fi și un fals?
Însă cum (O.U.G.57/2019):
„Art. 10: Principiul satisfacerii interesului public
Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi personalul din cadrul acestora au obligaţia de a urmări satisfacerea interesului public înaintea celui individual sau de grup. …”
rezultă că: orice creatură din personalul angajat de autoritățile și /sau instituțiile „publice” (fie acela și pe bază de șpagă) poate pretinde că el (și numai el) ar reprezenta interesul public.
Sau ministerul „public”, sau că … L’État, c’est moi!
Care mai ești președinte la colhoz?
Este cumva un articol care aduce odă tuturor partidelor și instituțiilor care nici după 35 de ani nu au făcut nimic și nici nu se strufocă să facă ceva acolo unde se poate face, poate in cincinalele viitoare?
Nu a fost promovată o acțiune caritabilă de strâns fonduri pentru chermeze și politruci ci este/a fost o acțiune de strâns fonduri pentru a ajuta oameni ajunși in stadiul unor mari greutăți, oameni de care instituțiile de stat și a unora private nu le pasă căci nu există „interes public” MAJOR pentru care oamenii să iasă in stradă să strige!