Am găsit ieri pe o rețea de socializare un text. Nu știu dacă aparține celui pe a cărui pagină este scris: Craciun Florin.
Știu doar că mă încearcă un regret, acela că nu am reușit să adun eu toate aceste gânduri care sincer, îmi treceau și mie prin minte. Sunt dureros de adevărate și de reale. Se confruntă cu această realitate milioane de români. Dar mai bine vă las să lecturați și să vă întrebați un singur lucru: Câți dintre voi, dintre cunoscuții voștri sunt în această situație? Și mai ales cui trebuie să mulțumim pentru această crudă realitate?
„Te gândești să pleci din România, să faci bani măcar de o mașină mai bună și să te întorci…
Ajungi în străinătate, reușești să te angajezi pe undeva și muncești, strângi ceva bani, dar a trecut un an de când nu ți-ai văzut familia.
Te gândești că așa nu se poate, ai bănuți să închiriez un apartament mai mare și să-i aduci și pe ei, să nu trăiți separat până faci banii de ce-ți propui.
Îi aduci, dai copilul la școală, vezi cum nevasta învață limba țării în care stai pe zi ce trece mai bine.
Aproape s-au integrat, copilul nu prea mai mănâncă ciorbă făcută de mami, pentru că la școală le dă altceva de mâncare și s-a învățat cu mâncarea de-aici.
Când se îmbolnăvește câte unul din familie, dai fuga la spitalul cel mai apropiat și ai parte de cea mai bună atenție.
Cu școala copilului nu prea ai nicio grijă că nici fondul clasei nu-l strânge nimeni.
Și te înveți cu asta…
….
Mai trece ceva vreme și te gândești că ar fi bună o vacanță, că după trei ani ar fi cazul să-ți revezi părinții.
Și iei familia, mașina ta cu numerele de înmatriculare din țară în care stai și pleci la drum către tata și mama, de care îți este foarte dor.
Intri în graniță și de-odată te izbește sentimentul de-acasa, cu căruțele de pe șosea, cu găurile din asfalt, cu vameșul care se uită la tine ca la un rahat aterizat în zonă, cu puzderia de copii la cerșit care te asaltează să le dai ceva… dar treci peste asta, pentru că aici ești născut.
Și faci sutele de km până la casa părinților, în tot atât timp cât ai făcut miile de km până la granița cu România.
Nu e problemă… ești ACASĂ și te simți nemaipomenit.
Îți îmbrățișezi părinții, îi pupi și sentimentele de revedere te copleșesc. E normal.
Dar… după câteva zile numai, copilul te întreabă dacă mai stați că se plictisește, nevasta nu-și mai găsește locul și toți te întreabă când plecați.
Pentru că vecinul nu-ți zâmbește când te întâlnești cu el pe stradă, dacă te lovești din greșeală cu cineva pe drum nu se va scuza, pentru că omul de la ghișeul unde îți ceri un pașaport nou te repede și te trimite la rând, pentru că până și când cumperi o eugenie de la magazinul din colț, vânzătoarea te tratează cu sictir.
Și atunci, te gândești că pleci iar și până te întorci cu siguranță se va schimba mentalitatea pe care tu deja ai rearanjat-o.
Ajuns înapoi, mergi la servici și le povestești colegilor ce minunat a fost, iar seara când ajungi acasă, îi explici nevestei de ce e bine să faci un împrumut la bancă să ai casa ta aici, în străinătatea asta nenorocită.
După încă ceva vreme, ai cheile de la casa ta cea nouă, plătită în rate, ce-i drept, până la sfârșitul vieții tale, dar e a ta.
Și începi să mergi din ce în ce mai rar în România, iar după ultimul drum în care ți-ai îngropat părinții, nu mai iei în calcul să ajungi acolo, pentru că nu mai ai la cine.
Acum ești bătrân, un emigrant cu copii naturalizați, doar pașaportul tău mai indică faptul că ești român și sufletul tău care a rămas legat de casa în care te-ai născut.
Copiii tăi au pașapoarte străine și ești fericit că măcar vorbesc română și au aflat de rădăcinile lor.
…..
Câteodată ți se umezesc ochii când te gândești la copilaria ta, la părinții tăi și la locurile în care ai crescut. Dar… viața este așa“.
Triste cuvinte; triste și dureros de adevărate. Realitatea lor m-a îndemnat să vi le împărtășesc, chiar dacă nu-mi aparțin.
Dan AGACHE
