Politicienii, independenți sau aparținând unor partide politice, au ca principal scop accederea în Parlamentul României și implicit dorința de a guverna, de a aduce un plus valoare populației pe care o reprezintă. Asta în teorie, căci în practică lucrurile stau cu totul altfel.
În urmă cu doi ani am avut alegeri de toate felurile. De la cele prezidențiale anulate, la cele locale, europarlamentare și, desigur, alegeri parlamentare. Opțiunile electoratului au fost împărțite. Poate prea împărțite dacă e să mă întrebați pe mine, dar așa e în democrație: poporul alege.
De frica extremiștilor (AUR, SOS, POT), așa cum au fost etichetați de politicienii din sfera proeuropeană, s-a realizat o coaliție între PSD, PNL, UDMR și USR. A fost desemnat și un premier în persoana lui Ilie Bolojan, văzut ca un Mesia pentru relansarea economică a țării. Fost primar de Oradea, fost președinte de CJ la Bihor, șef al Senatului și președinte interimar pentru o scurtă perioadă, Bolojan dădea impresia că știe și poate să administreze țara.
Atâta doar că țara asta e formată din oameni, iar unii dintre ei mai au și drept de vot. Bolojan, ajuns premier prin voința unei coaliții majoritare, și-a luat rolul în serios, și-a pus mânecuțele de perceptor, a scos carnețelul și și-a propus să reformeze țara, economia și bugetul. Prima măsură, creșterea TVA-ului. Ca urmare, românii au zis „da, trebuie făcut“ și au scos bani mai mulți din buzunare.
A urmat CAS-ul pentru pensionari, concedii medicale neplătite, impozite crescute, taxe mai mari, scumpiri peste scumpiri, salarii și pensii înghețate. Bolojan își freca mâinile de fericire că adună părăluțele, iar țugulanul ofta din toți rărunchii, supărat că nu-i mai ajung găurile de la curea.
Apoi ne-au lovit crizele: seceta și scumpirea energiei, războiul din Iran și creșterea prețurilor la carburanți, majorarea zi de zi a prețurilor la alimente și tot așa. Grindeanu, șeful PSD-ului a făcut ocolul țării și i-a întrebat pe social-democrații din teritoriu: „Și acum ce facem, că așa nu se mai poate“. Răspunsurile au fost, se pare, unanime: „Jos cu Bolojan și continuăm guvernarea, în aceeași formulă, dar fără Sărăcilă“. Zis și făcut: moțiune de cenzură, voturi majoritate și guvernul pică.
Pică, pică, dar Bolojan iarăși se ridică, asemeni lui Hopa Mitică. Și de bine ce a fost demis, și-a tras USR-ul și UDMR-ul mai aproape și a continuat „reformele“. A mai finanțat niște ONG-uri, i-a mai dat bani lui Cioloș, a bătut palma cu nemții și le-a dat o cotăriță de euroi din SAFE, în timp ce industria românească de apărare șterge praful de pe toba sărăciei, a mai vândut un șantier naval și mai nou a pus ochii pe Tarom. Deh, reforma trebuie continuată.
Revenind la titlul editorialului: De ce nu vor partidele să guverneze? Răspunsul e simplu și logic. Nimeni nu vrea să deconteze situația dezastruoasă în care a fost adusă România. PSD vrea (ce a zis și acum jumătate de an: aceeași coaliție, dar fără USR și Bolojan), PNL să guverneze ei (AUR și PSD), UDMR-ul ar vrea la guvernare dar nu în orice condiții, iar premierii numiți de Nicușor Dan, pică rând pe rând testul votului în Parlament.
Adevărul e că deși clamează alegerile anticipate, le e frică de fluierături, înjurături, roșii și ouă stricate în perioada campaniei electorale. Le e frică și de scorul mai mult decât modest pe care l-ar obține, dar și de ascensiunea extremiștilor care nu fac nimic dar cresc în sondaje.
Acum se așteaptă rezultatul diplomatului Luca Niculescu. Dacă și acesta pică în Parlament, cred că anticipatele rămân singura opțiune, chiar dacă asta va însemna un curs euro de 6 lei sau chiar mai mult, chiar dacă România intră în faliment, chiar dacă agențiile de rating ne vor retrograda, chiar dacă 5,2 milioane de români sunt în prag de sărăcie și risc de excluziune socială, chiar dacă extremiștii vor lua 50% din sufragii și vor forma singuri viitorul executiv. Să vedem ce va ieși și din asta. Mai rău ca acum nu poate fi. Iar actuali parlamentari pro occidentali să-și facă bocceluța și…pe-aci ți-e drumul.
Noi? Dar cine să se gândească la noi? Vom rămâne, ne vom adapta, vom strânge din dinți cum o facem de ani buni, vom spune că suntem o altă generație de sacrificiu și ne vom bucura la o sticlă de ulei și un kilogram de zahăr din 4 în 4 ani.
Dan AGACHE
