Drum bun, Sir Ienei!

A plecat dintre noi Emeric Ienei. Nu doar un mare antrenor, ci o parte din sufletul fotbalului românesc. O legendă care n-a avut nevoie de strigăte ca să fie auzită, nici de gesturi teatrale ca să fie respectată. A condus prin exemplu, a inspirat prin tăcere, a învins prin inteligență.

Sub îndrumarea sa, Steaua București a scris, în 1986, una dintre cele mai frumoase povești din istoria fotbalului mondial: triumful în Cupa Campionilor Europeni. O echipă din Est,din blocul comunist, condusă de un om al calmului, al eleganței, al credinței în echipă. Într-o lume în care toți se temeau de Barcelona, Emeric Ienei le-a spus băieților lui doar atât: „Nu jucați împotriva unui nume. Jucați pentru voi.”

Și ei, Loți, Belo, Lăcătuș, Balint, Helmut & Co au făcut istorie.

Mai târziu, la Mondialul din Italia, a dus România pentru prima dată în fazele eliminatorii. Cu aceeași liniște interioară, cu aceeași demnitate. Nu cu gândul la glorie personală, ci cu dragoste de tricoul galben, de fotbal, de oameni.

Așa cum frumos a scris Dan Andrei:

„N-a țipat niciodată.

N-a aruncat sticle, n-a spart uși, n-a jignit arbitri.

A câștigat Cupa Campionilor Europeni doar cu mintea, calmul și inima.

Emeric Ienei n-a fost doar un antrenor – a fost o lecție.

Lecția că poți fi puternic, fără să fii brutal.

Că poți conduce fără să umilești.

Că poți face istorie fără să urli.”

Într-o lume a zgomotului și a vanităților, Ienei a fost o raritate: un gentleman al gazonului. Un antrenor care știa să tacă atunci când alții țipau, să zâmbească atunci când alții se certau, să creadă atunci când nimeni nu mai îndrăznea.

A murit discret, așa cum a trăit. Fără să ceară aplauze, fără să-și caute locul în față. Dar lasă în urmă o tăcere grea, plină de sens. Cei care iubesc fotbalul știu că în acea tăcere se mai aude un glas blând:

„Calm, băieți. Capul sus.”

Astfel de oameni nu dispar.

Ei doar trec într-un alt vestiar.

Unde timpul nu mai fluieră finalul.

Sergiu TABAN