Cifrele sunt clare, dar ele ascund o rană. Între 130 și 150 de miliarde de euro. Acesta este prețul unei speranțe pe care am plătit-o din 2010 încoace pentru un viitor mai bun. O sumă astronomică, echivalentă cu efortul de a ridica, nu una, ci aproximativ 500 de catedrale (la scara celei pe care o privim azi).
Și totuși, când ne oprim și privim în jur, nu vedem o țară de 500 de ori mai bună. Nu vedem rețeaua de autostrăzi care ar fi putut uni inima țării. Nu vedem spitalele regionale, curate și dotate, care ar fi putut șterge teama din ochii bolnavilor. Nu vedem școlile reabilitate, care ar fi putut da o șansă egală fiecărui copil.
Catedrala Solitară și cele 499 de Umbre
Avem o singură construcție impunătoare, ridicată pe Dealul Arsenalului, plină de aur și mozaic, un simbol al credinței, al rezistenței și, inevitabil, al controversei. Ea stă acolo, vizibilă și palpabilă.
Dar ce s-a întâmplat cu celelalte 499 de catedrale care au existat doar ca linii pe hârtie și ca sume în bugete?
Ele au devenit Catedralele Fantomă ale României. Ele sunt tunelurile de metrou începute și abandonate. Sunt căile ferate lăsate să ruginească. Sunt proiectele de irigații care zac sub pământ, așteptând apa care nu vine. Ele sunt banii care s-au scurs lent, dar sigur, în nisipul corupției, al birocrației sufocante și al incompetenței perpetue.
Suma investită pe infrastructura noastră pierdută este de sute de ori mai mare decât cea cheltuită pe lăcașul de cult. Iar această diferență zdrobitoare face ca acuzația adusă Catedralei Naționale să fie o simplă deturnare a privirii de la adevărata catastrofă.
Nu această singură catedrală ne-a lăsat fără spitale. Ci cele 499 pe care le-am plătit, dar pe care nu le-am primit niciodată.
Oglinda Noastră, Lacrimile Noastre
Investițiile private, colosale — cele 2000 de „catedrale” de 600 de miliarde de euro — au menținut economia pe linia de plutire. Ele sunt dovada că ne-am dorit să reușim, că am muncit și am prosperat. Acestea au generat averea din care au curs banii, publici și privați, în toate direcțiile, inclusiv către acel monument.
Catedrala Națională este, în simbolistica ei, o oglindă fidelă și nemiloasă.
Ea nu ne arată doar credința, ci și incapacitatea noastră, ca națiune, de a construi eficient, etic și transparent cu fondurile publice. Ea ne arată că putem ridica un monument de o veșnicie, dar că nu putem duce la capăt o investiție civilă de zece ani.
Melancolia vine din acest contrast brutal: o singură realizare arhitecturală de mari dimensiuni, finalizată și sfințită, stând ca un memento al celorlalte mii de proiecte care ar fi trebuit să fie la fel de solide, dar care s-au risipit în aer.
Așa se face că, deși am progresat incontestabil, tot simțim gustul amar al unei șanse ratate. Am investit, dar am cheltuit prost. Am avut resurse cât pentru cinci secole, dar am livrat doar pentru un deceniu chinuit.
Și ne rămâne o singură catedrală, o umbră de piatră și aur, să ne aducă aminte nu doar de Dumnezeu, ci și de cei 150 de miliarde de euro care s-au transformat în praful și pulberea unor vise neîmplinite.
Diana ȘTEFAN
Ar fi mai bine să priviți la nivel județean, să vedeți ce s-a întâmplat și aici cu banii pentru investiții.