„Ne-a povestit despre viața din lagărul sovietic, despre muncitorii silnici. Ne-a povestit cu insistență despre foamete, despre disperarea la care te constrânge foamea, despre dezumanizarea la care te împinge foametea insuportabilă. Despre foametea care te chinuie zi și noapte, care este permanenta ta însoțitoare, care se prinde ca un scai de părul tău, amărându-ți sufletul și slăbindu-ți pe zi ce trece trupul”.
Acestea sunt doar câteva rânduri dintr-un volum care se întinde în peste 700 de pagini și în care sunt cuprinse peste 125 de relatări ale copiilor deportaților germani din Banat în fosta Uniune Sovietică. O carte care stă mărturie și readuce în atenție unul din cele mai mai dureroase momente din istoria contemporană a României.
Peste 70.000 de etnici germani din România au au fost deportați în 1945 și 1946 în URSS, fără a fi judecați sau acuzați, indiferent de faptele lor individuale, pentru simpla vină de a aparține unei anumite minorități. Povestea lor, văzută dintr-o altă perspectivă, cea a copiilor lor, este prezentată în volumul „Deportarea germanilor din Banat în Uniunea Sovietică. O prezentare a pespectivei copiilor lor prin relatări (re)povestite”, volum lansat vineri la Muzeul Banatului Montan din Reșița.
„Aș recomanda-o tuturor să o citească cu foarte mare atenție pentru că este despre unul din fenomenele groaznice, despre unul din actorii îngrozitori ai secolului XX în Europa. Să aveți o lectură interesantă, pentru că plăcută nu poate să fie”, le spunea celor prezenți la muzeul reșițean istoricul Rudolf Gräf despre volumul care adună un număr impresionat de mărturii care ilustrează nu doar suferința celor deportați departe de casă, ci și povestea celor care au rămas în urmă, a copiilor care de pe o zi de altă s-au trezit fără mamă sau fără tată.
„Este un volum deosebit. A fost un fenomen grav, acesta al deportării, dar este un fenomen care trebuie integrat în nenorocirile secolului XX. Nu a fost o nenorocire care a afectat doar minoritatea germană. Aceste nenoriciri au început după 1918, în două direcții, una fost cea nazistă, iar cealaltă cea comunistă. Ambele au provocat milioane și milioane de morți, suferință foarte mare și o parte din această suferință mare este și cea a minorității germane din România, care atunci a dat un tribut de 70.000 de oameni. Dar trebuie să mai luăm în calcul un aspect care nu trebuie neglijat: a fost o reacție, față de o populație considerată vinovată față de ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului. Dacă este adevărat sau nu, este mai greu de dovedit. Istoricii fac asta. Sunt și printre minoritarii germani, între aceia care au colaborat cu regimul nazist, care au fost membri activi în regim, care au jucat roluri în acest regim, sunt și foarte mulți care nu au avut nimic de a face cu ei. Dar care au avut la fel de mult de suferit ca și ceilalți. Cred că muzeul își face o datorie din a organiza această prezentare de carte și cred că ea se încrie în acest curs al Muzeului din ultima vreme în care se întâmplă foarte multe lucruri într-o instituție care așa trebuie să funcționeze și care trebuie să fie un centru al activităților culturale dintr-un județ”, a mai precizat Rudolf Gräf.
Cartea, apărută inițial în Germania, îi are ca editori pe Albert Bohn, Werner Kremm, Peter-Dietmar Leber, Anton Sterblig și Walter Tonța, a fost tradusă în română de Sigrid Kuhn și Werner Kremm și a apărut la editura Cosmopolitanart din Timișoara în 2022. Este primul volum lansat anul acesta la Muzeul Banatului Montan, după cum a precizat managerul instituției, Livia Magina.
„Este o carte specială, care se leagă de istorie tocmai prin ideea de memorie. Memoria amintirilor, i-am spus eu, memoria deportaților sau a copiilor deportaților germani din Banat în Uniunea Sovietică. Din ce pot eu să spun, în istoriografia de limbă română, s-a scris destul de puțin despre acest fenomen, însă în ultimul deceniu, au mai apărut diverse titluri care valorifică tocmai aceste amintiri. Aș vrea să lansăm această carte nu numai pentru istorici, ci mai ales pentru cei care mai sunt printre noi dintre cei care au avut parte de amintirile celor care au fost acolo”, a adăugat Livia Magina.
Evenimentul a fost organizat în colaborare cu Forumul Democratic al Germanilor din Caraș-Severin, al cărui președinte Erwin Țigla, a amintit de faptul că până în 1990, perioadă crâncenă a deportării era un subiect despre care nu se vorbea prea mult în România. Cu toate acestea, în cimitirul catolic din zona Muncitoresc din Reșița, exista încă de prin anii 1980, o mică placă de marmură, situată pe din crucile din apropierea mormântului aviatorilor, placă în care se amintește de deportarea în USRR și unde rudele deportaților obișnuiau să aprindă lumânări pentru sufletelor celor morți departe de casă. O primă manifestare comemorativă a avut loc la Reșița în ianuarie 1991, iar în 1995, a fost dezvelit în parcul „Episcop martir Valeriu Frențiu”, fostul parc cărășana, un monument în memoria deportaților.
Karina TINCUL
