În condițiile actualei pandemii auzim, de cel puțin o lună, că se sting zilnic aproximativ 500 de suflete. Rude, prieteni, cunoștințe, necunoscuți…. „Virusul e de vină“, vor spune uni. O fi, nu zic ba, dar oare factorii decizionali sunt imaculați?
Se tot vorbește de lipsa unor medicamente care să prevină infectările majore, antiviralele; se tot spune că acolo sus, printre factorii decizionali, se pasează problema și toți evită asumarea răspunderii. Viața sutelor de români ce se sting zilnic stă și în semnătura lor.
Mai nou, de câteva zile încoace, e și o criză de oxigen. Cei care produc oxigen sanitar au ajuns la limita maximă a producției, iar cererile sunt tot mai mari. Las că-i bun și cel industrial, au spus autoritățile sanitare din CNCCI. Oare? Păi dacă e bun, de ce nu ați asigurat de la bun început?
Există în România un protocol de tratament a pacienților infectați, protocol bătut în cuie de la începutul pandemiei. Alte țări l-au mai modificat, au scos unele medicamente și au introdus altele. La noi este același, fie că e bun sau nu. Reticenți la tot ce e nou, autoritățile de la București nu mișcă în front dacă nu primesc ordin de la Uniunea Europeană.
Ieri, directorul OMS a atras atenția asupra faptului că lupta împotriva pandemiei trebuie să conțină trei elemente: vaccinare, tratament și o serie de măsuri sociale cum ar fi: purtarea măștii, evitarea zonelor aglomerate, distanțarea fizică. Trei măsuri care să fie aplicate împreună și în patria „Idioților Europei“, după cum titra un ziar german despre noi.
Ce se întâmplă la noi? Nimic: zilnic numărăm sute de decese în spitalele românești; zilnic doctorii se străduiesc să facă din rahat bici. Cu mâinile aproape goale, loviți de cruda realitate a nepăsării unor politicieni încearcă să mai salveze o viață. Pe coridoarele spitalelor (pentru că nu mai există locuri în saloane), în corturi și containere fără încălzire, de multe ori cu…„aspirină și paracetamol“.
Ei sunt oare vinovați că nu au medicamente? Ei sunt vinovați că a înflorit piața neagră a antiviralelor? Ei sunt oare vinovați atunci când aparținătorii îi acuză (de multe ori pe nedrept) că sunt șpăgari și nu își fac treaba, că dorm la serviciu și o țin tot cu cafele și țigări?
Am discutat cu managerul Spitalului Județean de Urgență din Reșița, Alina Stancovici, despre aprovizionarea cu medicamente a unității sanitare:
„Reușim cu greu să ne descurcăm cu medicamentele, pentru că parte dintre furnizori nu mai sunt constanți în livrare și asta pentru că în depozitele centrale nu se mai găsesc anumite medicamente. Este o criză a medicamentului folosit la intubarea pacienților. O criză la noi și în toată țara. Fie furnizorii nu ne mai onorează comenzile din cauza neplății la timp a facturilor.
Reușim să ne descurcăm, reușim să ne mai împrumutăm de la alte spitale din județ, Oravița, Moldova Nouă, am mai primit o parte din comenzile de medicamente. În mod normal spitalul trebuie să plătească aceste medicamente. Banii vin o parte de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, o parte prin programele Ministerului Sănătății.
La programele naționale nu există restanțe, în schimb la ceea ce ne furnizează Casa mai avem câte o executare silită din cauza datoriilor. Casa primește somațiile și atunci ne trage banii din ceea ce ar trebui să plătim pe medicamente. Sistemul de penalități e mare. Sunt momente în care banii de medicamente se duc pe datorii“, a precizat Alina Stancovici.
Datorii acumulate în timp de o serie de manageri incapabili să gestioneze o unitate sanitară; de conduceri succesive a Consiliului Județean Caraș-Severin care au cârpit din datorii, iar spitalul a rămas tot cu conturile blocate; de un Minister al Finanțelor care are impresia că va salva România cu banii luați pe penalități în detrimentul medicamentelor.
SJUR are o datorie de puțin peste 5 milioane de euro. Pare mult pentru o unitate sanitară, dar e puțin pentru un Consiliu Județean responsabil, e o nimica toată pentru un Guvern în care miliarde de euro se duc pe consultanță, băncuțe și panseluțe.
De aici, dintr-un colț uitat de țară, privesc spre guvernanți și le văd mâinile pătate de sânge; sângele românilor care se duc cu sutele în fiecare zi în timp ce ei se joacă de-a guvernarea, se ceartă pe posturi ministeriale, se bat să rămână la butoane și la oala cu smântână.
Oare când se vor îndrepta lucrurile? E drept că speranța moare ultima, dar când vezi, zi de zi cum crește numărul celor care pierd lupta cu moartea, parcă și luminița speranței se stinge încet, încet.
Dan AGACHE