Teoria găleții găurite

Să zicem că statul român e ca un văr mai neisprăvit care te invită la grătar. El zice că pune masa, dar tot tu aduci carnea, cărbunii și berea.

1. Magia procentelor (Sau cum 27 devine 36)

Oficial, statul ne spune: „Fraților, eu vă iau doar 27% din ce munciți prin taxe clare”. E ca și cum nota de plată la restaurant ar fi 100 de lei, dar chelnerul îți mai ia 5 lei că ai respirat aerul condiționat (inflație) și mai pune 4 lei pe „caietul” nepoților tăi (datoria publică).

La final, tot 36% ai scos din buzunar. Că îi zice TVA, că îi zice „scumpirea pâinii” sau „împrumut de la FMI”, rezultatul e același: portofelul tău a intrat la apă mai ceva decât un tricou de bumbac spălat la 90 de grade.

2. Mirajul „să mărim taxele!”

Acum, apare ideea genială: „Dacă am mări taxele până la 42%? Să fim ca în Occident!” E ca și cum ai încerca să umpli o piscină care are dopul scos. Dacă mărești debitul de apă (taxele), nu înseamnă că se umple piscina, ci doar că se inundă curtea vecinului (economia subterană).

Și aici vine marea ironie: Statul are un talent mistic de a cheltui mereu cu 10 lei mai mult decât are în buzunar. * Ai taxe de 30%? Cheltuiești 38%.

Ai taxe de 42%? Pac, cheltuiești 50%!

E un fel de lege a lui Parkinson aplicată la nivel de minister: Cheltuielile se extind până când depășesc orice formă de bun simț și logică matematică.

3. Monstrul rece și nota de plată

Nietzsche spunea că statul e cel mai rece dintre monștri. În România, monstrul e și puțin „răcit”, că mereu strănută și ne dă nouă gripă economică.

Dacă acceptăm să-i dăm 50% din PIB acestui „monstru”, nu devenim brusc Suedia. Doar îi dăm monstrului o porție mai mare de mâncare, sperând că, dacă e sătul, n-o să ne mai roadă pantofii. Spoiler: O să-i roadă oricum.

Aritmetica lui Friedman e simplă: Nu există prânz gratuit. Iar în România, prânzul nu e doar plătit de tine, dar trebuie să vii și cu tacâmurile de acasă și să lași și bacșiș la final pentru un serviciu care te-a ținut la coadă trei ore.

Diana ȘTEFAN