A fost o vreme când politica, chiar și așa imperfectă, mai aprindea o scânteie. O confruntare de idei, o speranță timidă, sentimentul că participi la ceva mai mare decât tine. Se făcea seară peste tara și ne adunam în jurul ecranelor sau pe la colțuri de stradă, crezând, cu o ingenuitate aproape nostalgică, că dincolo de zgomot se plămădește o schimbare.
Astăzi, în locul acelei tensiuni a rămas doar o lehamite adâncă, grea, ca o ceață care refuză să se ridice.
Nu mai e vorba de furie sau de revoltă — furia presupune o energie pe care n-o mai avem. E doar o sastisire amară. O privire aruncată obosit peste aceleași figuri permutate pe aceleași scaune, purtând aceleași discursuri goale, scrise de alții și rostite fără nicio tresărire de suflet. O scenetă repetitivă în care actorii au uitat de mult de ce se află pe scenă, iar publicul a încetat de mult să mai aștepte un deznodământ.
Privim cum promisiunile se dizolvă în zgomot de fond, la fel ca frunzele uscate călcate în picioare toamna. Ne trezim prinși într-un ritual fără sens, în care totul se negociază, dar nimic nu se schimbă. Iar cel mai trist nu e că ne-am obișnuit cu nedreptatea sau cu amatorismul, ci că ne-am pierdut capacitatea de a mai fi surprinși. Am învățat să ridicăm din umeri și să mergem mai departe, lăsând în urmă dorința de a crede că se poate și altfel.
Se lasă noaptea peste o țară obosită de propriile-i iluzii. Și rămâne doar întrebarea, nerostită dar prezentă în fiecare oftat: când am încetat, de fapt, să mai sperăm?
Diana ȘTEFAN
A fost o vreme când politica, chiar și așa imperfectă, mai aprindea o scânteie …
–
Da, admirabili copiii francezi, sunt deja sute de polițiști răniți în confruntări, asta aprindere de scânteie …
Nu ”mamaliga moloko” 🙂