Am încercat să nu scriu sau să scriu cât mai puțin despre ceea ce se întâmplă în țară, legat de acest virus. Oamenii sunt suficienți de înspăimântați (o parte dintre ei) ori de înfocați în argumente nemedicale, de o parte sau de alta a baricadei.
Profesia de jurnalist îmi oferă accesul la o serie de date, comunicate zilnic de către DSP Caraș-Severin. Sute de infectați, zeci de morți, secții pline pe ATI, medici și personal medical obosit, sătul de atâta muncă în zadar, epuizat psihic și fizic.
Am purtat ieri o discuție cu directorul de Îngrijiri al Spitalului Județean de Urgență Reșița, Dana Tulbure. E un fel de director peste asistente. Discuția m-a emoționat și m-a convins că acolo, în interiorul secțiilor închise pentru aparținători, se duce zi și noapte o luptă contra cronometru cu moartea, nu cu boala:
„E trist să vezi cum pacienții din ATI, cei care au pierdut lupta sunt scoși în saci negri de plastic, iar locul lor este luat la niciun minut distanță de alții, dependenți de oxigen, dependenți de o minune. Pentru că numai minunile îi mai pot ține în viață pe cei ce ajung în stare gravă. E tragic să afli că personalul medical leșină pur și simplu în zonele roșii, îmbrăcați în acele costume de protecție în care se sufocă.
Din fericire, există echipamente; din nefericire, nu mai există personal. Am asistente care și-au luat concediu medical pentru epuizare; altele solicită transferul la alte secții pentru că nu mai pot. Sunt disperată și probabil că voi merge după-amiaza două ore să-mi ajut colegii, pentru că nu se mai poate. Lucrurile stau rău, foarte rău“, a spus Dana Tulbure.
Din fericire, există echipamente medicale de protecție; există și medicamentele cuprinse în schema de tratament aprobată de Ministerul Sănătății; există și un lanț de aprovizionare cu oxigen medical. Din nefericire, nu există paturi libere pe ATI, iar pe secțiile de pacienți infectați, paturile libere se numără pe degete.
Nu cred că e momentul să arătăm cu degetul sau să căutăm vinovați; nu acum. Acum fiecare dintre noi ar trebui să ne gândim la noi, la posibilitatea care există de a face o formă gravă a bolii și la cei dragi nouă: părinți, copii, familie.
Îmi amintesc cu groază imaginile difuzate de televiziuni anul trecut din Italia, din Spania și Franța, în care mormintele se săpau cu excavatorul, pentru că groparii nu mai făceau față numărului foarte mare de solicitări. Am ajuns și noi în aceeași situație.
Nu credeam să ajung să dau citate din Iohannis, dar a spus un lucru la care ar trebui să gândim fiecare dintre noi: „ești precaut sau ești prost“. Cred însă că peste toate acestea trebuie să fim vii și sănătoși, nu bolnavi pe un pat de spital, într-o secție ultra-aglomerată.
Dan AGACHE
Trist dar adevarat…
Alte comentarii sunt de prisos.