Aproape că nu e an, în ultima vreme, în care să nu auzim că a mai plecat spre stele, un jurnalist. Nu sunt mulți pe la noi, prin Banatul de Munte. O mână de oameni aș putea spune. O parte din ei s-au stins după ce au ajuns la o vârstă venerabilă. Alții însă….
Pe mulți i-am cunoscut; pe unii mai bine, cu alții doar mă salutam și schimbam două, trei vorbe de complezență. S-au dus însă și oameni pe care îi cunoșteam bine, alături de care am mâncat din pâinea „dulce-amară“ a meseriei. Mă opresc doar la cei pe care i-am cunoscut bine: Doru Dinu Glăvan, Gelu Ghera, Mircea Săndulescu, Paula Neamțu, Ada Botezan și, mai nou, Oana Maria Glăvan Cenan. OMG, cum era prescurtarea numelui ei în programările redacționale.
OMG (o my god) am rostit când am aflat trista veste a trecerii ei în neființă. Nu e posibil, nu ea, nu acum, nu, de ce? O frustrare mută mă macină și azi. De ce, de ce acum? Întrebări rostite în zadar, fără răspuns, fără logică, doar cu tristețe, multă tristețe.
Îmi amintesc că am cunoscut-o prin primăvara lui 99 când s-a întors în radioul ridicat de la temelie de tatăl ei, Doru sau DDG dacă vreți. Tocmai devenise mămică pentru a doua oară; o născuse pe Daria. Nu a stat prea mult acasă, în maternitate. S-a întors în radioul pe care îl iubea nespus. Era viața ei, era sufletul ei, era dragostea ei, ca și a noastră, de altfel. E o meserie pe care nu o poți face cu jumătăți de măsură. Ori te implici total ori… te lași.
Nu s-a lăsat. A strâns din dinți și a mers mai departe; era o luptătoare și o învingătoare. A dovedit asta și când a ajuns manager la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Reșița. S-a luat cu mâinile de cap când a trecut în revistă ceea ce a găsit. A strâns din dinți și, pas cu pas, a pus lucrurile pe făgașul normal. Când era vorba de „bătrânii ei“ nu admitea greșeli sau jumătăți de măsură.
Câți din cei ce au trecut prin acea funcție veneau oare noaptea de acasă să verifice cum merg treburile? Câți i-au plimbat pe cei vârstnici cu căruciorul prin curte. Nu, nu era treaba ei, dar o făcea cu drag, iar ei, beneficiarii o iubeau. O iubeau cum o bunică își iubește nepoții; fără limită. Au îndrăgit-o pentru felul ei de a fi, mereu veselă, mereu cu o vorbă bună, mereu cu o dojană pentru personalul din subordine dacă lucrurile nu mergeau cum trebuie.
Au mazilit-o și de acolo, la fel cum s-a întâmplat la radioul public. A ajuns la Sfânta Maria, un centru cu persoane cu dizabilități. Am amintit de acest episod din cariera ei pentru că i-am văzut pe o parte a celor din centru, venind la cimitir să-i aducă un ultim omagiu. I-am văzut plângând, i-am auzit suspinând după „mama“ așa cum o alintau unii dintre ei.
Mama nu mai e; Oana s-a dus. A plecat spre cer, acolo unde acum mai licărește o stea. O stea din galeria jurnaliștilor plecați poate prea devreme. Ar mai fi avut multe de spus și mai ales de făcut. A lăsat în urmă două fete pe care le-a crescut așa cum a vrut să fie; oameni integri, corecți, cu bun simț și mai ales cu frică de Dumnezeu.
Multe ar fi de spus despre Oana; multe lucruri frumoase. Mă încearcă multe amintiri trăite împreună în cei aproape 18 ani când am lucrat împreună. Au fost și bune și mai puțin bune, dar, așa cum spunea Creangă, „Cele bune să se-adune, cele rele să se spele“. Lacrimile celor dragi ei vor spăla toate relele și vom rămâne cu acel zâmbet afișat mai mereu pe chipul ei, cu acel optimism debordant, cu acea sinceritate și bună credință cu care dădea sfaturi tuturor celor ce voiau să o audă.
Drum lin spre stele, Oana. Și de acolo, din pleiada stelelor jurnalistice din Banatul de Munte, de la poale de Semenic, să nu uiți să ne trimiți dragostea ta și, dacă poți, să clipești măcar așa, din când în când. Voi fi convins că nu ne-ai uitat și ne faci șăgalnic cu ochiul.
Drum bun, Oana și … rămas bun. Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace. În gândurile mele vei rămâne mereu aici, mereu prezentă, mereu vie. Nu voi putea vorbi despre tine niciodată la trecut. Asta pentru că ai fost, ești și rămâi mereu prezentă aici, în sufletele celor pe care i-ai îndrăgit și care te-au iubit.
Dan AGACHE
