M-am tot întrebat cum de la alții se poate și la noi nu. Cred că e vorba de mentalitatea părinților. Copilul nostru e ciung, șchiop, chior și plin de bube, are o grămadă de boli, care mai de care incurabile, e plin de mizerie, de căpușe, dar până la urmă, e…al nostru. Depinde de noi să încercăm să-l facem bine. Până ne-om face altul, acesta e al nostru.
Alți părinți, cu alți copii la fel de bolnavi, îi mai pun o cârjă în mână, îl mai piaptănă, îl spală, îl despăduchează și-l dau cu DTT; încearcă să-l facă bine, să poată să respire singur chiar dacă îl hrănesc cu lingurița.
Părinții copilului nostru, dimpotrivă; cu cât îl văd mai slăbit și mai jerpelit cu atât se înverșunează să-i mai dea una cu piciorul. Să se târâie pe jos în chinuri, dar să nu moară. Să nu moară pentru că încă le mai e de folos; mai pot trage de pe el pentru confortul personal.
Le e rușine să iasă cu el în lume; le e teamă să nu-l audă vecinii când țipă prea tare, ba de foame, ba de durere, ba de neputință. Lasă-l să trăiască așa cum poate pentru că încă ne mai e de folos; încă mai câștigăm de pe urma lui. Dacă se duce, pierderile sunt mari. Nu pentru prostime, ci pentru părinți. Nu durere, nu empatie, e un simplu copil care, chiar și așa, produce.
Păi nu vă gândiți câte căpușe vor rămâne fără ceva de supt dacă se duce? Nu socotiți câți paraziți rămân fără obiectul muncii dacă moare? Hai să-l lăsăm așa, în agonie, cât încă ne mai e de folos. E trist ceea ce se întâmplă, dar e adevărat.
Vedem, simțim, înțelegem fenomenul, dar nu putem face nimic. De ce? Pentru simplul fapt că e al nostru, dar altcineva are tutela lui. Și acel altcineva are drept de viață și de moarte asupra lui. Și atâta timp cât îi mai este de folos se va folosi de el pentru că-i e de … folos.
Noi? Noi stăm, privim, ridicăm din umeri și trecem mai departe în zbuciumul nostru zilnic. Cine să întoarcă privirea spre o astfel de progenitură? A, dacă era nou nouț, cu hăinuțe curate, spilcuit, parfumat și aranjat, da, dar așa…..
Trecem mai departe, uitând că poate odată, copilul acesta ne-a făcut bine, atât cât a putut. Acum nu mai contează. E muribund. Un muribund pe care nu-l lăsăm să moară pentru că le mai e de folos unora, dar nici nu-l facem bine. Pentru că nu știm, pentru că nu vrem, pentru că nu ne interesează. Așa ne e de un mai mare folos. Nu, nu nouă ci părinților denaturați ce au tutela lui.
Aceste rânduri se doresc a fi un pamflet; unul trist dar real. Așa că orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare, chiar dacă trecem nepăsători pe lângă ea.
Dan AGACHE
„Nu, nu nouă ci părinților denaturați ce au tutela lui.
Aceste rânduri se doresc a fi un pamflet; unul trist dar real.”
–
„Justiţiei” denaturate care le-a „dat” tutela.
Funcţionarilor pu(b)lici corupţi şi indolenţi (DASC-DGASPC) care au „întocmit” rapoarte şi „concluzii benefice” la domiciliul „clientului” (apelat de pe tel. personal – nu al „instituţiei”). Avocaţilor „flămânzi” care (chipurile) slujesc „interesul superior al copilului” şi nicidecum nu buzunarul propriu, din care unii sunt şi „specializaţi” în „consolatori de văduve” (dar nu, nu sunt proxeneţi – cu toate că obţin „foloase patrimoniale” din … „prestaţii”).