Întâlnirea dintre Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin a fost rapid etichetată drept o reeditare a conferinței de la Ialta din 1945. Totuși, cunoscuta formulare a lui Karl Marx pare mai potrivită ca oricând: istoria se repetă prima dată ca tragedie, iar a doua oară ca farsă.
Un deznodământ tragic ar însemna ca cei trei lideri să își împartă sferele de influență, Washingtonul validând pretențiile Rusiei în Ucraina și ale Chinei în Taiwan în schimbul unor avantaje economice. Însă șansele unor astfel de acorduri sunt minime. Diplomația chineză evită surprizele și preferă discuțiile strict regizate, Beijingul refuză negocierile privind limitarea arsenalului nuclear, iar declarațiile imprevizibile ale lui Trump sunt adesea temperate ulterior de propriii săi consilieri.
În realitate, summitul este mai degrabă un exercițiu de imagine decât o negociere istorică. Fiecare lider are nevoie de această fotografie pentru consum intern: Putin vrea să demonstreze că Rusia rămâne o mare putere, Xi își consolidează statutul de lider global înaintea unui nou mandat, iar Trump caută o revanșă de imagine după alegerile dificile de acasă.
Diferența fundamentală față de 1945 este însă limitarea puterii reale. Dacă la Ialta liderii aliați redesenau lumea dintr-o poziție de forță militară absolută, astăzi niciuna dintre cele trei puteri nu își poate impune voința fără obstacole majore: SUA au întâmpinat limite clare în Orientul Mijlociu, Rusia rămâne blocată în Ucraina de peste patru ani, iar China nu a reușit să supună Taiwanul.
Din fericire pentru restul lumii, epoca în care trei lideri puteau decide unilateral soarta planetei a apus. Summitul de la Shenzhen nu va schimba ordinea mondială, ci va rămâne doar o simplă oportunitate foto.
Diana ȘTEFAN



















