Umbre și așteptări: Un peisaj politic fără faruri

E o liniște apăsătoare în spațiul public, o liniște care nu vine din pace, ci din „absența vocilor puternice”. Nu suntem neapărat supărați, cât suntem „dezamăgiți”– o formă mai tristă și mai adâncă de resemnare. Ne-am obișnuit cu ecoul, dar am uitat cum sună o viziune.

O criză de viziune, nu de resurse

Nu ducem lipsă de resurse, de oameni deștepți sau de probleme clare de rezolvat. Ceea ce ne lipsește este „arhitectul” care să vadă dincolo de următorul ciclu electoral, cel care poate ridica ochii dincolo de disputa de la televizor și să arate o cale. Suntem înconjurați de administratori ai prezentului, dar nu avem „lideri ai viitorului”.

Vedem oameni care se așază la masa politică, dar de prea puține ori vedem pe cineva care să înțeleagă greutatea istoriei sau șansa momentului. Am ajuns să ne uităm la ei nu cu speranță, ci cu o  „oboseală cronică”. Nu mai cerem excelență, ci doar „bun-simț”, și chiar și asta pare un lux pe care nu ni-l permitem.

Rostul așteptării

Ne întrebăm, resemnați: unde sunt oamenii capabili? Aceia cu integritate neclintită și cu acea inteligență strategică, cei care ar putea schimba cu adevărat cursul? Probabil că stau deoparte, „observând de la distanță spectacolul”. Nu de frică, ci poate de o profundă neîncredere în mecanismul care le-ar toca viziunea și sufletul.

Așa că rămânem într-o stare de „melancolie publică”. Votăm nu cu entuziasm, ci cu degetul pe inimă, sperând să nu greșim prea tare. Și de fiecare dată, după ce se termină furtuna alegerilor, ne dăm seama că peisajul e tot același: fără eroii pe care îi așteptam, dar cu umbrele tot mai lungi.

Ce am putea face, oare, pentru a le crea un loc? Cum se naște un lider dintr-un sistem care pare să-i respingă pe cei buni?

Diana ȘTEFAN