În calendarul satului românesc, marile sărbători creștine au devenit, de-a lungul veacurilor, repere ale întregii existențe, căci după ele se cadențau lucrările agricole, se rânduiau zilele de post sau de odihnă, se binecuvântau roadele și se făceau pomeniri pentru cei adormiți.
În această împletire dintre calendarul Bisericii și ritmurile vieții țărănești, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, prăznuită la 14 septembrie, ocupă un loc aparte. Numită în popor Ziua Crucii, iar în unele regiuni „Cârstovul viilor“, ea a adunat în jurul său numeroase obiceiuri și datini.
În unele regiuni, bătrânii încă lasă ultimul butuc necules, numindu-l, în anumite zone, „butucul sau strugurii lui Dumnezeu”. Alții văd în ciorchinii lăsați neculeși un dar pentru păsările cerului prin care omul întoarce simbolic către făpturile lui Dumnezeu o parte din belșugul primit de la El.
Frumoasă este și tradiția milosteniei care se face în preajma zilei Sfintei Cruci. În Moldova și Bucovina se consemnează pomeniri ale celor adormiți, cu împărțirea unor alimente de post sau fructe. În anumite zone se spunea că de Ziua Crucii nu trebuie mâncate nuci, usturoi, pește sau anumite fructe, fiindcă forma lor ar avea aspectul unei cruci. Asemenea opreliști nu aparțin rânduielii Bisericii, ci sunt elemente din datinile străvechi ale satului românesc.
Românii au așezat cruci la porți, la fântâni, pe case, la hotare ori răscruci. Troița rămâne una dintre cele mai frumoase mărturii ale satului nostru. Ea sfințește simbolic locul, amintind că drumul omului se află sub semnul Mântuitorului Hristos.
Dan AGACHE
