Era prin iarna lui 1985. Grea iarnă. Atelierul nostru se afla pe strada Romanilor, în spatele Poștei Vechi, pe acel loc pe care acum este Blocul Polițiștilor. Tot atelierul lucram niște flanșe pentru export. Strungarii le prelucrau și „lăcătușii” le găureau, opt, douășpe ori șaișpe găuri pentru fiecare flanșă, cam 400 de flanșe pe zi!!
Camacio, venise de curând la atelier, iar până la lucrarea asta de export freca menta prin atelier. Fusese adus pentru a acompania cu acordeonul fetele de la Brigada Artistică, care, de curând, luaseră Marele Premiu pe țară. Era bun, avea și voce. Lua și el un salariu, nu deranja pe nimeni, iar sâmbetele și duminicile nu venea la lucru, mergea cu trupa la nunți, botezuri… Venea lunea cu câte o pungă de prăjituri în cutia aia uriașă a acordeonului. Mie îmi aducea o felie din tortul miresei, separat!
S-a făcut că de data asta aveam nevoie și de el, de Camacio, la găurit flanșe. La mașina de găurit fixă nu mergea instalația de răcire, iar Camacio, cu un bidon de plastic găurit la dop, stropea piesa să nu se ardă burghiul. Muncă ușoară. Doar că trebuia să stea în picioare și să încarce „scula” aia tot la fiecare piesă.
Într-o zi mă trezesc cu el plângând și, printre suspine, îmi spune că el nu mai poate lucre, că-i îngheață mâinile, nu mai poate mișca degetele. Într-adevăr, m-am uitat, avea labele umflate rău și înghețate bocnă. L-am trimis acasă.
A doua zi, Camacio a venit la lucru, l-am găsit lângă ușă de la intrare.
– Ei, cum e? Mai bine?
– Șefu, să moară mama dacă te minț, nu mai pot să-mi mișc degetele. Fac orice, dar nu mă nenoroci, eu cu mânuțele aștea îmi cresc copiii și le dau ca să mâncă gura lor. Fără degetele aștea ale mele și acordeon mor toate de foame. Și dacă nu am bani pleacă și piranda. Pune-mă să fac orice, dar lasă-mi mânurile păntru acordeon.
Toată ziua m-am tot gândit. Ce dracu să-i dau de lucru lui Camacio să nu-mi sară în cap ceilalți care lucrau 10-12 ore în atelierul acela neîncălzit decât de motoarele strungurilor, căci la bobarcă am renunțat pentru că scotea un fum de nu ne vedeam om cu tovarăș. Stai așa, mi-a venit ideea.
– Camacio, vino-ncoa! Mâine vii cu acordeonul, ne-am înțeles?
– Înțeles șefu, să trăiți!
A doua zi, Camacio cu un Alain Delon pe el și cu acordeonul în lădoi, la picior, mă aștepta la ușă.
– Camacio, de azi înainte nu mai găurești la flanșe, faci ce știi tu mai bine, ne cânți! Te plimbi cu acordeonul prin atelier și ne faci câte-o cântare.
Am scos din buzunarul paltonului o pereche de mănuși tricotate cu degete, i le-am dat, iar Camacio m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi.
Toată iarna am lucrat cu zâmbetul pe buze, chiuind și… terțându-l pe Camacio, până spre primăvară când, natural, am scăpat de frig.
Aici, în poză, ne aflam în fața atelierului prinși în horă la ziua unui coleg!
Camacio a plecat la Ceruri de mult, Dumnezeu să-l aibă în grija Sa, că era cam bolnăvicios, dar, cât a trait, mi-a rugat de sănătate și-mi zicea câte-o cântare pe unde mă prindea! Și mă prindea des! Fain om a fost, Camacio!
Mihai SPRÎNCEANĂ
Păi, da! Omu’ a ajuns să-și ia leafa pentru un serviciu care a crescut randamentul în muncă, prin îmbunătățirea mediului de lucru😉😉😉 Ceea ce nu făceau activiștii PCR sau informatorii omniprezenți care, totuși, consumau mult mai puțin PIB decât hoardele de politruci lacomi și stolurile de lăcuste bugetare inutile din zilele noastre!