16 februarie 1968; este data la care s-a făcut ultima reorganizare teritorială a României. Atunci s-a renunțat la împărțirea de inspirație sovietică în regiuni și raioane (instituită în 1950) și s-a revenit la sistemul tradițional de județe, înființându-se inițial 39 de județe, alături de municipiul București.
Deși structura de bază a rămas neschimbată de atunci, au mai existat câteva ajustări ulterioare: în 1981 s-au reconfigurat unele zone din jurul Capitalei, apărând județele Călărași și Giurgiu, ceea ce a dus structura la cele 41 de județe actuale (plus București), iar în 1998 s-au înființat cele 8 regiuni de dezvoltare, însă acestea au doar un scop statistic și de atragere a fondurilor europene, fără personalitate juridică sau rol de unități administrativ-teritoriale.
În prezent, structura din 1968 este încă în vigoare, România fiind singura țară din fostul bloc comunist care nu a aplicat o reformă administrativă structurală post-decembristă. Totuși, subiectul este intens dezbătut, fiind înaintate chiar în această lună noi propuneri politice din partea PSD privind comasarea localităților mici până în anul 2028.
„Comasăm localitățile de sub 1500 de locuitori“; „Lucrăm cu mai multe simulări, poate și cu 4.000. Am spus, nu cred că asta așteaptă cetățeanul, reforma administrativ-teritorială care vizează doar 400 și un pic de UAT-uri“; „Se ia în calcul inclusiv comasarea anumitor orașe care nu îndeplinesc criteriul de a avea 10.000 de locuitori“; „Se ia în calcul inclusiv comasarea anumitor orașe și va fi o discuție inclusiv despre județe“.
Voi mai înțelegeți ceva? Desigur, reorganizarea teritorială este necesară, dar trebuie făcută cu cap, de o echipă multidisciplinară de selecție, fără ingerințe politice, fără nepotisme și intervenții neavenite. Trebuie discutate și aprobate (politic de data aceasta) criteriile clare după care se face selecția celor 400, 800 sau 1600 de comune (nici ei nu știu câte) care ar putea fi comasate.
Băsescu spunea la un moment dat că statul e prea gras. Corect, dar nu poate fi slăbit cu barda. Toată această reorganizare teritorială trebuie să aibă girul politic al majorității politice, ar trebui să aibă și aprobarea cetățenilor, obținută printr-un referendum, trebuie să se țină cont și de aspectele culturale, lingvistice ori de altă natură.
Mai e nevoie, de asemenea, de un referendum, nu știu dacă național sau local, dar populația trebuie să-și spună cuvântul. Dar cel mai important, din punctul meu de vedere, este un acord al clasei politice. Ce reorganizează? Comune, orașe, județe, tot? Nici ei nu știu, dar s-au apucat să comaseze, după un tipar tipic românesc: nu știu ce fac, văd eu ce iese.
Până la urmă toate lucrurile astea făcute pompieristic sau pe genunchi, cum se spune pe la noi, nu sunt altceva decât un joc de alba-neagra cu cetățenii acestei țări. Care are, care n-are, care e câștigătoare. Un joc de-a hai să facem și noi ceva, nu știu ce, dar vedem ce iese. Din păcate, am mai spus lucrul acesta, clasa politică nu e altceva decât produsul nației române. Și indiferent câte somități avem la nivel național ori internațional, analfabetismul funcțional a ajuns la aproape 50% la tânăra generație.
Dan AGACHE
