Drosophila melanogaster

Drosophila melanogaster sau  „iubitorul de rouă cu burtă neagră”; da, știu, sună pompos, de parcă cine știe ce specimen din colecția lui Darwin am găsit. Nu e altceva decât banala musculiță de oțet pe care o întâlnim, de regulă, la țară. Mai pe lângă butoiul cu prune puse la fermentat, (tradiționala comină) mai pe lângă cazanul cu răchie, ori prin livezi, atunci când fructele putrezesc pe jos.

Rolul ei, bine definit, este acela de a ajuta la fermentare. Cei care nu mă cred să tragă un „șluc“ ori un „ștamplu“ dă răchie și să fie convinși că aroma și gustul e dat atât de fructe cât și de banala  drosophila melanogaster. Cum de am ajuns să vorbesc despre o banală musculiță? Păi nu despre ea vreau să scriu astăzi ci despre o rudă a ei, habar nu am care e numele ei de scenă, dar care se dă în spectacol de vreo 10 zile mai peste tot.

„E tigrul de platan; primarul Popa e de vină că a plantat platani“; „Sunt de la căldură“; „Ba putin le-a trimis în Ucraina și au ajuns și la noi“. Pe principiul „Câte bordeie atâtea obiceie“ (scuzați acordul, dar eu așa știu proverbul), fiecare are părerea lui despre musculițele care ne fac viața un iad în ultimele zile.

Le întâlnim pretudindeni; și în orașul cu „platani“ (și ceva poeți), dar și în alte localități. Nu face nazuri și se adaptează atât la țară cât și la oraș. O găsim atât pe uliță cât și pe bulevard. Nu face diferență între cei bani și cei fără, între sexe, culoare politică ori RH sanguin. Ne atacă pe toți.

O adevărată armă biologică ce îți intră în nas, în gură, în urechi, se așează pe piele, pe haine, pe pervaze, pe mașini și mai peste tot. Sunt milioane de musculițe care au un singur scop: acela de a ne face viața un iad. Nu poți să ieși pe stradă să te plimbi pe jos ori cu bicicleta, că hop și ele. Roiuri, roiuri, le întâlnim din zorii zilei și mult după apusul soarelui.

Au două mari plăceri; una e căldura, iar cealaltă să ne inerveze și o fac cu toată responsabilitatea. Am căutat câte ceva pe net despre ele; am vorbit cu prietenul „goagle“; am căutat prin „almanahe“ și…nimic. Nicio informație clară despre aceste mizerabile care ne fac viața un iad.

Merg pe stradă și văd oamenii cum dau din mâini, cum își dau palme, cu se agitră cu brațele prin aer și mă sperii la gândul că aceste ticuri ar putea să rămână și după dispariția lor. Cum scăpăm de ele? Probabil după prima ploaie mai sănătoasă ori atunci când temperaturile vor deveni mai…rezonabile.

Până atunci însă mă întreb serios dacă am față de mere stricate și aceste mici teroriste mă confundă cu o viitoare răchie bună, „da dă prună“.

Dan AGACHE