La 16 septembrie 1835, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, a instituit leul ca monedă oficială, acesta fiind inițial o unitate teoretică de cont echivalentă cu 60 de parale. Denumirea provenea de la talerul olandez (löwenthaler), pe care era gravat un leu și care circulase pe teritoriile românești.
Ulterior, la 22 aprilie/4 mai 1867, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, a fost înființat sistemul monetar românesc, iar leul a fost împărțit în 100 de bani. Primele monede au fost cele de 1, 2, 5 și 10 bani, din bronz, iar în 1868 au fost emise primele monede românești de aur, de 20 de lei, cunoscute drept „polii”.
La cei 191 de ani pe care îi împlinește astăzi, leul românesc e bătrân și obosit. Își pierde zi de zi din putere și din valoarea lui de altădată. Criza politică internă, problemele economice, situația internațională îl fac tot mai slab în comparație cu monedele de referință, respectiv euro și dolar.
Conform cursului BNR, leul românesc își pierde zi de zi câte puțin din valoare: un euro – 5,2636 iar un dolar – 4,5624 lei. Singurele monede față de care leul s-a întărit (sau ele s-au devalorizat mai mult decât moneda românească) sunt leul moldovenesc, forintul maghiar, peso-ul mexican și wonii sud-coreeni. De râsu-plânsu.
Leul a fost puternic, dar și jigărit. De-a lungul celor 191 de ani s-a devalorizat, şi-a mai revenit câte puțin, şi-a schimbat chiar înfățișarea uneori, a devenit mic şi neputincios, a stagnat, dar şi-a păstrat numele. Una peste alta, i-a mers, precum românului, când mai bine, când mai rău.
Dan AGACHE
