Sabin Dorohoi este un nume care a reușit să spargă tiparele convenționale ale documentarelor de rit vechi și se apropie cu pași repezi de recunoașterea regizorală în lumea filmelor de lung metraj, pentru că, în opinia mea, este teritoriul în care S.D. se va desăvârși ca regizor și în care își va dovedi nestingherit performanțele artistice, nu doar pe cele tehnice, de cele mai multe ori diminuate de bugete reduse.
Odată cu lansarea celei mai noi producții care îi poartă amprenta, „Orașul de Foc“, Dorohoi ne-a oferit (pentru a câta oară??) dovada că își iubește cu sinceritate locul natal, orașul de care, din punct de vedere spiritual, nu s-a desprins niciodată și față de care s-a simțit dator să ofere o minunată pagină de istorie sfert-milenară. În fapt, martor al acestui film care rescrie prin mărturii povestea Reșiței socio-economice de la 1771 și până astăzi, am simțit cu fiecare expozeu și mini-poveste rostită de către cei care au acceptat să apară în fața camerelor de luat vederi, că aparțin acestui oraș de la poalele Semenicului.
În fapt, asta cred că și-a dorit prin producția lui și Sabin Dorohoi, să ne surprindă prin oferirea unor detalii inedite despre nașterea și dezvoltarea vreme de secole a Reșiței și drumul străbătut în cei 250 de ani de agonie și extaz, dar în aceeași măsură, sub spectrul sociologului chibzuit, să ne țină ombilical legați de acel sentiment al „orașului meu de suflet“.
Analizând cu obiectivitate cele transmise pe peliculă de vorbitorii intervievați în filmul „Descriptio Reșițae“, aș fi optat pentru povestea rostită da Capo al Fine de Ancuța Dorohoi, în locul unora dintre cei care chiar au crezut pentru o clipă că pot fi vedete, dar nu sunt, și asta nu din vina lor, ci pentru simplul motiv că nu-i ajută căptușeala aia care se numește stil, cu care ori te naști, ori „vax albina crema puca“, vorba Bibanului. De apreciat modul în care Dorohoi a știut să monteze materialul interviului cu fostul director de la UCM Turnate, Iulian Georgevici, un bâlbâit de profesie, dar o minte strălucită care a făcut lumină în multe dintre necunoscutele istoriei Reșiței. I-aș mai remarca în aceeași zonă a elitelor care își permit să vorbească despre Reșița și chiar știu despre ce vorbesc, pe Ada D. Cruceanu, Nicu Magiar, Erwin J. Țigla și apariția meteorică a eminescologului Gheorghe Jurma.
Un alt lucru, de menționat. Filmul abundă de clișee, cu trimitere la conflictele care au marcat destinul orașului de pe Bârzava și în care de cele mai multe ori protagonistul este chiar regizorul Sabin Dorohoi. Asta n-a făcut decât să ne transmită că filmul a avut fie un buget modest, fie că Dorohoi își propune pe viitor să devină un aprig figurant în propriile-i pelicule, cu posibilitate ca peste niște ani figurantul să rostească și prima replică pe bune.
Dintr-o altă perspectivă, a celor care am avut legături directe sau indirecte cu UDR, UCM Reșița sau CSR, ori a celor care știm puțină istorie industrială și frământările sociale cu care s-au confruntat cetățenii Cetății de Foc în ultimele decenii, filmul face doar o trimitere tangențială legată de toate aceste subiecte. Dar o face și asta pentru că Dorohoi, care e un sensibil, nu și-a dorit să deschidă o cutie a Pandorei sau să intre hotărât cu bisturiul într-o rană încă necicatrizată. Din punctul ăsta de vedere, dacă mai avea puțintică răbdare, să zicem vreo doi – maxim trei ani, Dorohoi putea să regizeze un film în care ar fi putut transmite postum și despre falimentul UCMR-ului.
În fine, ceea ce a oferit o gură de prospețime întregului film și mai ales nouă publicului cinefil din sala Dacia reprezintă indiscutabil prestația organică a comunicatoarei, a povestitoarei Ancuța Dorohoi (foto), cea care m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință. Consider că nici n-ar fi putut fi o altă alegere mai inspirată din partea lui „bro“ Sabin Dorohoi.
Ca o concluzie, căci trebuie să încheiem cumva și acest articol, „Orașul de Foc“ nu poate fi decât un tribut metaforic al regizorului de „etnie“ reșițeană Sabin Dorohoi, regizorul care respiră dependent și cronic prin această nedisimulată dragoste de Banat de Munte și de Reșiță, un altruist care a ținut să ne ofere parte din valorile și viziunea lui despre acest colț de lume în care mulți dintre noi trăim, dar pe care, odată cu acest film, am învățat să-l privim, poate, cu mai multă înțelepciune și dragoste.
Și pentru asta mă-nclin, Sabin.
Sergiu TABAN
