Să inviți copii în Parlament ca să vorbești despre sănătatea lor mintală, iar atunci când unul dintre ei izbucnește în lacrimi, tu, ditamai ministrul, să fii absorbit de ecranul telefonului, depășește granițele simplei impoliteți. Este cinism pur. Este definiția de manual a fariseismului și a ipocriziei politice mioritice.
Mihai Dimian, un personaj propulsat dintr-un colț de Moldovă direct în fotoliul de ministru interimar al Educației, a demonstrat cu vârf și îndesat ce înseamnă efemeritatea și irelevanța în funcția publică. Venit parcă de nicăieri și îndreptându-se, cu siguranță, spre o binemeritată uitare, acest „trecător” prin destinele învățământului românesc a oferit o lecție sinistră de aroganță instituțională.
Când o fetiță de clasa a V-a îți spune, cu vocea tremurândă, că sistemul o strivește, că școala o face să se simtă „zero”, că presiunea testelor și a temelor o epuizează, datoria ta minimă — ca om, nici măcar ca demnitar — este să o privești în ochi. Să asculți. Să înțelegi.
În schimb, ce a făcut domnul ministru? S-a refugiat în ecranul mobilului. Scuzele penibile venite ulterior — că era obosit, că se trezise la ora 2 dimineața, că „salva PNRR-ul” prin mesaje — nu fac decât să adâncească penibilul. Dacă ești prea obosit să asculți copiii acestei țări, domnule ministru, lasă locul cuiva care poate. Dacă birocrația de pe WhatsApp e mai importantă decât sufletul unui elev care plânge la un metru de tine, înseamnă că ai greșit ministerul. Și meseria.
Această atitudine ne arată de ce reformele în educație sunt doar maculatură: pentru că pe lideri nu îi interesează ființa umană, ci indicatorii, cifrele și propria imagine. Copiii au fost folosiți doar ca decor pentru o acțiune de PR, o bifă pe agenda corectitudinii politice. Când decorul a început să vorbească liber și să spună adevăruri incomode, sistemul și-a pus căștile și a deschis telefonul.
Suntem sătui de acești miniștri de carton, efemeri și plini de suficiență, care tratează învățământul ca pe o trambulină politică, în timp ce generații întregi de copii sunt lăsate în urmă, alienate și neînțelese. Ilinca a avut curajul să spună ce o doare. Ministrul a avut doar „curajul” de a ne arăta cât de puțin îi pasă.
Mișu Demisian
