Umbra de la fereastra bunicilor: Când siguranța devine o amintire la Sânmihaiu Român

Sânmihaiu Român nu mai este satul de ieri. Peste ulițele unde până mai ieri răsunau râsete de copii s-a lăsat o tăcere grea, lutoasă, ca o vină pe care comunitatea nu ar fi trebuit să o poarte niciodată. De câteva zile, soarele apune mai devreme peste porțile încuiate cu două rânduri de zăvoare, iar aerul serii nu mai miroase a liniște, ci a veghe și a teamă.

Tragedia de la Cenei, o rană încă deschisă pe trupul acestui județ, s-a mutat acum la Sânmihaiu Român în curte. Odată cu aducerea tânărului agresor în casa bunicilor, s-a adus, de fapt, memento-ul constant al unei morți absurde.

Dreptul de a nu ne fi frică

Oamenii nu protestează din ură pură, ci din instinctul cel mai vechi al umanității: autoapărarea. Cum poți să-ți mai lași copilul să meargă singur până la magazin când știi că, la doar câteva case distanță, în spatele unei ferestre, se află cineva care a curmat o viață fără să clipească?

Comunitatea are dreptate. Și are dreptate nu pentru că vrea să facă legea cu mâna ei, ci pentru că simte că legea scrisă pe hârtie a uitat de victime. Se vorbește despre „reintegrare” și „drepturi”, dar cine vorbește despre dreptul unei mame din Sânmihaiu de a dormi liniștită? Cine măsoară greutatea fricii care se instalează în inima unui bunic ce își privește nepotul jucându-se în grădină?

O conviețuire imposibilă

Sânmihaiu Român este o familie mare, iar într-o familie, încrederea este liantul. În momentul în care acest liant este distrus de prezența unui simbol al violenței extreme, structura satului se prăbușește. Bunicii agresorului, oameni ai locului, trăiesc acum propria lor dramă, dar comunitatea nu poate fi forțată să devină complice la un experiment social eșuat.

Nu este vorba despre lipsă de creștinism sau de iertare. Este vorba despre limita suportabilității. Nu poți cere unei comunități să primească în sânul ei lupul, doar pentru că acesta are o vârstă fragedă în buletin. Crima nu are vârstă, iar durerea părinților de la Cenei este un ecou care acum bântuie străzile noastre.

O rugăciune pentru normalitate

Privim spre autorități și vedem doar proceduri reci. Însă viața nu e o procedură. Sânmihaiu Român vrea înapoi dreptul de a respira fără teamă. Vrea înapoi siguranța că, atunci când se lasă seara, singura grijă este oboseala unei zile de muncă, nu umbra care pândește de la fereastra de vizavi.

Până când cineva va înțelege că liniștea celor mulți și nevinovați valorează mai mult decât confortul unui domiciliu forțat, satul va rămâne o fortăreață a tristeții. Pentru că, în fața unei crime, indiferența sistemului doare aproape la fel de mult ca fapta în sine.

Mihai ROMÂNU