Vernisajul expoziției personale a maestrului Petru Galiș a adunat în sălile Centrului Cultural „Scoala Pittner”din Reșița, nu doar colegi de breaslă, ci și foști elevi de-ai domniei sale, care dealtfel l-au „asaltat” chiar din primele momente, cu amintiri de pe vremea în care acesta preda „Istoria artei”, dar și pictură la Școala Populară de Artă din Reșița.
Evenimentul a avut loc ca o „prefață” a Zilelor Reșiței, și, după cum a punctat consilierul cultural al primăriei, Dorinel Hotnogu, în prezentarea sa, după 50 de ani ( chiar 60) de relație cu Reșița, a fost un moment bun „să sărbătorim orașul și pe unul din locuitorii săi ( deși artistul trăiește în Timișoara de o bună bucată de vreme).
Pe simeze vizitatorii au putut descoperi atât lucrări realizate în primii ai activității sale la Reșița, cât și creații mai recente, reunind două direcții artistice care i-au însoțit constant parcursul creator, respectiv heraldica și colajul, o expoziție realizată cu sprijinul managerului Muzeului Banatului Montan, Livia Magina, care a și explicat de ce această „latură artistică” este importantă.
Prezență constantă la astfel de evenimente, criticul Ada D. Cruceanu a ținut să sublinieze că în 1965 a avut loc prima expoziție a profesioniștilor proaspăt veniți în Reșița, între care Petru Galiș, Petru Comisarschi și Tiberiu Orvoș.
„Au trecut 61 de ani de la prima expoziție la care a participat în Reșița, și 50 de la prima personală, care a avut loc în fost Iugoslavie. În toate lucrările târzii a introdus pasărea măiastră într-un fel sau altul, pasărea închisă, pasărea deschisă, lucruri despre care s-a mai vorbit de-a lungul timpului, dar poate cel mai important lucru pentru Reșița este partea de heraldică. Heraldistul Petru Galiș, cel care pigulește, care nu lucrează cu o pensulă mai mare de 12(mm), și vrea neapărat un ac cu care să lucreze, prezintă circa 30 de steme ale localităților din Timiș (și doar una în Caraș-Severin) realizate în anii 90, când fiecare localitate voia o stemă, și de asemenea se dezvăluie și ca mare maestru al peticelor de hârtie.” – a punctat criticul Ada D Cruceanu, care a ținut să remarce că „Petru Galiș, înainte de a fi artist, a fost un mare dascăl, a fost, după cum s-a exprimat un elev de-al său, un profesor de zbor.”
Un profesor care trezește și astăzi amintiri rămase vii în memoria elevilor:
„Era un profesor deosebit, ne dădea sfaturi nu doar despre pictură, ci și despre cum să ne comportăm, cum se servește la masă, un vin, deși eram oameni maturi. Ne aprecia pe fiecare, ne dădea curaj să perseverăm, să muncim mai mult. Critica nu era să te oprească, ci din contră, ne încuraja să mergem mai departe. Și acum am desene din acei ani.” – a mărturisit una dintre elevele sale de la Școala Populară de Artă, Livia Frunză.
„A fost un dascăl cum puțini sunt. Toți l-am iubit. Era foarte calm, îți explica pe îndelete, pe înțelesul tuturor. După explicațiile sale, știai ce să desenezi și cum. Mi-a dăruit „Istoria artei”, și am dus-o astăzi să mi-o semneze.” – a spus și o altă fostă elevă de-a sa, de la Liceul de Matematică-Fizică, Medeea Micaela, iar fosta sa colegă, Mariana Troner, și-a amintit de darul de povestitor al maestului:
„Avea un dar în a ne povesti, de a ne capta atenția. Nici nu știam cum trece ora, așteptam să ne povestească în continuare. Dar este și un mare iubitor de muzică bună. A fost un fan al formației reșițene „Dixieland”, a fost cu ei să-i susțină, chiar și la Festivalul de Jazz de la Sibiu, și i-am pregătit și un mic dar, un CD pe care l-am intitulat „Călătorie în lumea dixielandului”, pe care abia aștept să i-l dau.”
Și într-adervăr, cei care au fost în preajma sa și l-au cunoscut, știu că are darul povestitului (pe care nu mulți îl au), este un „povestaș”, ca cel din romanul lui Mario Vargas Llosa, după cum minunat a remarcat Ada D Cruceanu.
Dealtfel alocuțiunile obișnuite, au fost întrerupte constant de pictor, care avea câte ceva de povestit, legat de ceea ce se spunea. Așa, asistența a aflat de ce nu-i plac culorile acrilice, și de ce -i plac niturile de la locomotivele cu abur.
„Eram tânăr, la început de carieră, și am primit o cutie cu culori acrilice, dar până să termin eu de cugetat asupra lucrurilor pe care voiam să le fac, acestea s-au uscat. Atunci m-am înfuriat și am zis: eu cu acrilice nu mai umblu niciodată. Am suduit, am închis cutia și am zis că o să găsesc eu o ocazie să mă scap de ele. După o bucată de timp, a apărut pictorul Nicolae Ungar (fie iertat!). El s-a uitat prin atelier și m-a Întrebat: tu ai acrilice acolo? ( pe vremea aceea noi știam doar din auzite de ele). Da- am răspuns- dar uite ce-am pățit. Vinde-mi-le mie – mi-a spus Ungar, dar eu i-am spus că nu vreau, am să le arunc chiar atunci pe fereastră. „Aruncă-le, că eu mă duc afară” – a spus el. Așa că eu le-am aruncat, mulțumit că mă răzbun pe ele, iar el s-a ales cu o prețioasă cutie de culori acrilice, cu care a făcut o expoziție, jos pălăria.” – a povestit maestrul, cu un haz de neimitat.
Și toată seara s-a scurs între povești și amintiri, ca la o „reuniune de clasă”, și dacă vârsta i-ar permite, ar povesti și acum, probabil, despre viață, despre artă, despre…cum să așezăm masa pentru musafiri.
Daniela TUDOR
