Votul și oboseala: povestea celor care duc țara în spate (și pe spatele lor)

Dimineața, în stații, o simfonie a oboselii începe. Fețe trase, ochi semi-închiși, așteptând autobuzele care duc la fabrici, la cabluri, la textile. Lugoj, Caransebeș, Timișoara – destinații ale speranței mărunte. Autobuzele astea culeg suflete din sate și orășele, le duc la bandă, să-și facă norma, să-și rupă spatele pentru un mărunțiș în plus.

Seara, aceeași simfonie, dar în cheie minoră. Femei obosite coboară, cu dureri de spate, de mâini, de picioare, de nesomn. Ore nesfârșite la bandă, apoi acasă, la o a doua tură: mâncare, spălat, pregătit copiii pentru a doua zi. Eroine anonime, cu super-puteri epuizate.

La crâșmă, salahorii. Mâini murdare și crăpate, un parfum de transpirație, maltăr și țigări ieftine. Aici se bea mintea, se îneacă supărările, se râde de viață și de necazuri. Un fel de terapie colectivă, cu efecte secundare garantate.

În autogări, pelerinii spre Germania si Austria. Sparanghel, îngrijit bătrâni – lecții de disciplină și productivitate. Un fel de școală de vară forțată, unde munca e singura materie.

Și apoi, vine vocea: „Atâta merită munca voastră! Nu sunteți productivi! Pleacă angajatorii dacă cereți mai mult! Voi sunteți animale de povară, e normal să trageți și să vă mulțumiți cu cât căpătați!” Un refren vechi, cântat de ani de zile. „Trebuie să strângeți cureaua! Nu ajung banii la toți! E normal ca unii să ia mii de euro în aceeași țară! O să fie bine dacă mai rabdă! Schimbați-vă jobul! Dați copiii la școli private de top!”

Și dacă mormăi ceva, imediat ești taxat: „Comunism! Frig! Austeritate! De ce fumezi și bei, dacă te plângi de cât câștigi?!”

Apoi, cererea supremă: votul. Și dacă nu-l dai, ești vinovat de distrugerea țării, de sărăcie, de hoție. Nu vrei un trai mai bun, prosperitate! Și ți se arată poze cu „oameni trăind decent”, cu „cartiere îngrijite”, și ești informat că tu ești de vină că nu e așa în România decât pentru „unii”, inclusiv pentru „tine și câțiva dintre colegii tăi”.

Arată-i! Și vezi dacă-l convingi! Românul de rând are o capacitate de a îndura care depășește orice imaginație. O tragicomedie cotidiană, cu acte repetate la nesfârșit.

Vlad TUDOR