Există o liniște care doare mai tare decât orice explozie. Este liniștea celor 70 de ore de beznă digitală în care un popor întreg a fost zidit de viu între granițele propriei țări. În timp ce lumea își vede de algoritmi și rutine, la Teheran, la Shiraz și în nord-estul îndepărtat, timpul s-a oprit într-un prezent continuu de fier și sânge.
Iranul nu este astăzi doar o știre de geopolitică. Nu este doar un punct pe harta ISW sau un subiect de analiză la Washington. Iranul este brațul unei mame din Nishapur care strânge la piept un copil de cinci ani, transformat prematur într-un înger de gloanțele celor care ar fi trebuit să-l apere. Iranul este privirea medicului din Shiraz care operează la lumina firavă a unei speranțe, într-un spital unde resursele se termină, dar durerea pare infinită.
Eroinele din prima linie
Se spune că libertatea are chip de femeie, dar în Iran, libertatea are și curajul lor nesfârșit. Aceste femei, care au devenit „sufletul” unei revolte ce refuză să moară, nu luptă pentru ideologii abstracte. Ele luptă pentru dreptul elementar de a respira fără permisiune, de a zâmbi fără teamă și de a-și vedea copiii crescând într-o lume care nu le cere sacrificiul suprem la fiecare colț de stradă.
Dacă această revoluție va eșua, prețul plătit de ele va fi de neimaginat. Și totuși, ele merg înainte. Există o melancolie sublimă în acest curaj: să știi că s-ar putea să nu apuci răsăritul, dar să continui să cânți pentru cei care îl vor vedea.
Singurătatea celor izolați
În timp ce marile puteri își mută piesele pe tabla de șah a Oceanului Indian, iar liderii religioși vorbesc despre „dialog și răbdare” din confortul unor palate sigure, iranienii sunt singuri. Starlink-ul pâlpâie ca o lumânare în vânt, bruiat de o putere care se teme de un singur lucru: adevărul.
Cadavrele aduse cu camioanele la IML-ul din Teheran nu sunt cifre statistice (500? Sau 2500?). Sunt vieți întrerupte brutal, sunt vise strivite sub șenilele unei ordini care a uitat că puterea vine de la oameni, nu de la teroare. Acuzațiile de „terorism” aruncate de autorități sună gol și cinic în fața tinerilor care nu cer decât libertate. Nu vor coroane, nu vor nici măcar să dărâme altare; vor doar să fie liberi.
O rugăciune pentru lumină
Ne uităm la hărțile marcate cu puncte roșii de conflict și simțim o neputință grea, ca un plumb. Din Vancouver până la Seul, diaspora strigă, dar în interiorul Iranului, internetul tace. Telefonul e mort. Mesageria e un vid.
Rămâne doar bătăia inimii unui popor care a decis că „mai bine” nu mai este o opțiune, ci o necesitate vitală. Revoluția de acum nu este despre politică, este despre demnitate. Este despre acea scânteie umană care refuză să fie stinsă, oricât de multă beznă ar arunca regimul peste ea.
În această noapte lungă a Iranului, singura noastră datorie este să nu privim în altă parte. Să le fim vocea atunci când ei sunt amuțiți forțat. Pentru că, în final, zidurile se prăbușesc, dar amintirea unui copil ucis în brațele mamei rămâne o pată pe care nicio istorie nu o poate spăla.
Rezistă, Iran. Lumea te vede, chiar și prin bruiajul tăcerii.
Reper24
