Ne târâim ca râma

Timp de 50 de ani am avut voie să aplaudăm; tot ce venea de sus în jos era bun, frumos, util și merita aplauzele noastre. În schimb, intrasem într-o „silenzio stampa“ totală. Ne era frică și de umbra noastră. Mereu aveam impresia că suntem filați, ascultați, urmăriți ori că interlocutorii noștri lucrau cu jumătate de normă la băieții „cu ochi albaștri“.

A venit acel decembrie însângerat care ne-a adus o relativă libertate. Acum avem voie să strigăm în gura mare toate prostiile care ne trec prin cap; avem voie să înjurăm pe conturi false de socializare, să ascultăm cât vrem și unde vrem și alte posturi de radio nu doar „șopârlica liberă“, avem voie să călătorim, să ne îmbogățim, să ne ridicăm palate cu zeci de turnulețe, să ne cumpărăm mașini scumpe și foarte scumpe în care să stăm cu orele în trafic, în timp ce creierul nostru e tot mai gol.

Asta teoretic, pentru că practic nu facem altceva decât să ne târâim; ne-am câștigat acest drept acum 35 de ani; acela de a ne târâi asemeni râmelor, fără coloană vertebrală, fără demnitate, fără responsabilitate pentru ceea ce spunem, facem sau suntem.

Ne târâim zilnic de la o slujbă ce ne asigură de cele mai multe ori doar supraviețuirea și nu ne face nicio plăcere; ne târâim prin magazine uitându-ne chiorâș la mărfurile pe care doar le visam odată și de care acum nu ne putem apropia; ne târâm în fața șefilor, umili și supuși de frica pierderii unui loc de muncă, de cele mai multe ori altul decât cel pentru care ne-am pregătit; ne târâm într-un sens sau altul, asemeni unei râme în căutarea unui loc mai bun, dar… degeaba.

Ne-am pierdut coloana vertebrală și ne târâm. Ne târâm prin niște spitale în care intrăm cu o boală și ieșim cu 5; ne târâm spre niște cabine de vot, în speranța că următorii aleși vor fi mai buni decât cei de dinaintea lor; ne târâm prin viață zi de zi, ceas de ceas, crezând cu tărie că va veni și acea zi în care nu va mai trebui să facem această muncă de Sisif: să ne târâm prin viață, în așteptarea a ceva, ce va veni cândva, de undeva. Asta dacă va veni.

Între timp, între două târâituri prin viață, ne ocupăm de scenarii, de pârât vecinul ori colegul, de măsurat paiul din ochiul altuia, ori cine știe de ce alte lucruri mărunte și inutile. Întreaga noastră viață a devenit acum, după 35 de ani de liber la târâit, un calvar. O existență lipsită de sens (poate dacă nu socotim și plăcerea de a fi Gică contra la tot și la toate), de țel, de perspective. Vă dați seama ce greu ne-ar fi fost dacă ne luau și acest drept?

Așa că drum bun prin viață, rămâneți cu capul jos, încercați să nu ieșiți în evidență mai mult decât e necesar, atenție la depășiri și, mai ales, la râma din față. Nu de alta, dar nu se știe când pune brusc o frână și ne trezim într-un ambuteiaj.

Dan AGACHE