„Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România i-a adus un pios omagiu celui care a fost DORU DINU GLĂVAN, la un an de la trecerea în eternitate. Regretatul președinte al UZPR a lăsat în urmă amintirea unui jurnalist reputat, unui unificator și unui prieten prețuit. Dumnezeu să-l aibă în paza Sa“!
Am intrat pe pagina UZP și am fost întâmpinat de foarte multele rememorări, comemorări, slujbe religioase desfășurate mai în toate colțurile țării în memoria celui care a fost președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, ctitorul postului local, apoi regional Radio România Reșița, jurnalist și om de radio.
Am avut privilegiul să învăț meserie de la DDG. A fost o onoare pentru mine să învăț de la cel mai bun. Intrarea mea în radio s-a petrecut așa, dintr-o întâmplare. Lăcătușul de ieri a devenit reporter, apoi crainic, redactor de emisiuni, pentru simplul fapt că EL a văzut dincolo de palmele bătătorite, dincolo de emoțiile primei întâlniri cu RADIOUL din interior. A văzut plămada ce abia aștepta să fie frământată și pusă la crescut. A văzut și a mizat pe ea.
A trecut un an și nici acum nu găsesc suficiente cuvinte să-mi exprim durerea. A fost, cu bune și rele, un om ca noi ceilalți. Dar din punct de vedere profesional a avut atât de multe de oferit încât doar cine nu a vrut sau nu a putut nu a învățat. Am citit atât de multe despre omul și profesionistul Doru Dinu Glăvan, de parcă atunci l-aș fi descoperit din nou. A trăit pentru ideile lui și nu s-a sfiit să facă orice pentru „Măria sa, ascultătorul“.
Spuneam că nu găsesc cuvinte suficiente și poate nici nu e nevoie să spun eu prea multe. Vă invit în schimb să citiți o scrisoare; o scrisoare, arc peste viață și moarte, scrisă de cea care i-a fost muză de multe ori, jandarm și mereu contestatar (în sensul pozitiv al expresiei), prieten și mai ales fiică. Oana Maria Glăvan Cenan:
„Nu e ușor, dar e tare frumos!
Oricine a trăit lângă DDG pentru mai mult sau mai puțin timp știe că așa a fost viața lângă el. În fiecare secundă a vieţii mele l-am simțit pe tata alături, fie că era la o cameră distanță sau la mii de kilometri depărtare. Să vorbesc despre el, la trecut este imposibil. El este lângă mine în fiecare secundă. Cu el mă sfătuiesc, la el mă plâng, pe el îl sun să-i spun despre noi, ai lui.
Pentru a cuprinde dimensiunile omului Doru Dinu Glăvan trebuie să relatez diferite etape din viața noastră, dar pentru că Dorina m-a rugat să vorbesc despre valoriile unei profesii – moştenirea lui DDG, mă opresc doar la una, aceea a radioului. De ce? Pentru că am considerat mereu că Radio Reșița este fratele meu mai mic. Adesea eram geloasă pe timpul pe care tatăl meu îl aloca radioului.
Ideea de a face un radio pentru reșițeni, pentru cărășeni a încolțit în jurul anilor ’94, ’95. Nu înțelegeam prea bine ce și de ce își dorește acest lucru, dar ca de fiecare dată când tata își propunea ceva, era imposibil să îi stai în cale. Era ca un tăvălug sau o avalanșa, era în stare să mute munții din loc până reușea. Tata a fost un vizionar. După ce alături de oameni inimoși a zidit radioul reșițean, a început să îl crească, pentru ca mai apoi să îl vadă împlinit.
Îmi amintesc că eram o mână de oameni care lucram în redacția radioului și făceam cam de toate, știri, reportaje, transmisiuni în direct, moderam programe. Nu aveam calculatoare, doar mașini de scris. Fiecare știre era rescrisă pentru fiecare buletin informativ, asta până într-o zi dintr-o îndepărtată lună februarie când DDG a venit în ședința de redacție și ne-a spus tuturor: „De la 1 martie nu o să mai aveți mașini de scris, totul se va scrie pe calculator.” Ne-am amuzat, nu era nici un calculator în radio. În următoarele zile au început să apară calculatoarele și imprimantele și odată cu ele a început școlarizarea noastră.
Fiecare stăteam în fața calculatorului cu o agendă și ne notam pașii pe care colegul nostru
informatician ne învăța să îi urmăm. În ziua în care trebuia să predăm ștafeta către
modernizare, fiecare își ținea strâns în brațe mașina de scris. Atunci ne-a spus: „Știu, nu este ușor, dar este tare frumos. Îmi veți mulțumi în scurt timp”. Și așa a fost.
Imediat după această întâmplare am renunțat la casetele clasice și reportofoanele la care
înregistram. Pe vremea aceea reportajele se prelucrau pe STM-uri, niște magnetofoane mai mari, și am învățat prelucrarea pe calculator, singuri, fără tehnicieni. Tata a fost un vizionar. A urmat perioada caravanelor în județ cu transmisiuni de ore întregi din afara studioului, apoi organizarea de maratoane, crosuri și multe alte activități care presupuneau implicarea a sute sau chiar mii de oameni. Eram obosiți, stresați, dar la finalul fiecărei asemenea acțiuni simțeam bucuria lucrului bine făcut.
A urmat apoi perioada UZPR, una grea, cu dezamăgiri, lupte, zile de tristeţe, dar şi cu multe satisfacţii şi împliniri. Poate că cel mai important lucru pe care l-am învățat de la tatăl meu este să fiu cinstită cu mine și cu oamenii din jurul meu, să încerc să mă pun mereu în locul celorlalți și să ajut de câte ori pot fără să cer nimic în schimb.
Am crescut cu crezul insuflat de tatăl meu: „Iubirea faţă de țară, dragostea de oameni și frica de Dumnezeu.”
Tata a fost un vizionar.
Cu dragoste,
a ta, Oana
Dan AGACHE
