S-a scurs un an de când l-am pierdut pe marele nostru prieten și artist al Banatului…
Parcă mai ieri ne adunasem într-o încercare firească și solidară de a ne da mâna pentru a oferi o șansă la viață bunului nostru Petrică.
N-a fost să fie cu putință, Dumnezeu a avut, se pare, o nevoie și mai mare de el în orchestra îngerilor, acolo unde răsună cu atâta dulceață sunetul unic al taragotului atins de geniul lui Petrică Vița, în acompaniamentul lui Luca Novac și a lui Dumitru Fărcaș…
E tare greu fără de tine, Petrică, și lumea parcă s-a schimbat de la plecarea ta. Și nu în bine… Dar tu ai steaua ta ce dăinuie în universul artelor, un loc ce, chiar dacă anumiți neînțeleși cu propria soartă au încercat să ți-l umbrească, va fi de-a pururi al tău!
Cei care ar fi vrut să-ți pună la îndoială măiestria, arta și noblețea interpretativă nu au reușit și nu va fi vreodată cu putință ca cineva să-ți pună la îndoială calitățile ce te-au făcut celebru și adorat de un întreg Banat.
Recunosc cu mâna pe inimă, Petrică… mi-aș fi dorit să nu atingi dimensiunea astrală atât de timpuriu, pentru că, dincolo de artistul Petrică Vița, mi-e dor de prietenia ta curată, caldă, de râsul tău și bucuria pe care o aveai atunci când urcai pe scenă și dădeai totul publicului, ca un bănățan pătimaș autentic, public pe care l-ai iubit și respectat așa cum numai tu ai știut să o faci.
Mi-e dor de tine, Petrică, așa cum le este dor tuturor celor ce au avut bucuria și privilegiul să își intersecteze destinul lor cu al tău.
Dumnezeu să aibă în pază sufletul tău, Petrică!
Sergiu TABAN
