Întoarcerea fiului risipitor

Fiul risipitor (recte statul român) s-a întors. Stați liniștiți, nu a fost plecat niciunde ci s-a întors cu fața către popor. „Gata, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap; s-a întors statul cu fața către popor“ vor spune unii. Din păcate, nu e chiar așa.

Spuneam că statul, pardon fiul risipitor s-a întors către popor. Până mai ieri era cu dosul la nația română și tot ceea ce știa să facă, era să risipească banii: pe tot felul de pensii speciale, pe comitete, comisii și comiții, pe structuri foarte aglomerate și plătite cu lefuri de nababi, pe ONG-uri, pe proiecte menite să umple cu firfirei portbagajul unor baroni locali, pe angajările unor nepricepuți, pe cheltuieli menite să crească para-ndărătul.

Mulți bani irosiți, cheltuiți fără folos, prin care cetățeanul, plătitorul de taxe și impozite avea doar dreptul la contribuții. Cu cheltuielile se ocupa el, statul, fiul risipitor. Ajuns la fundul sacului cu gologani, statul s-a întors cu fața către popor, a cugetat adânc, scărpinându-se în creștetul guvernamental și a zis așa. „Ne mai trebuie bani. Imi pare rău de voi, dar noi avem…nevoi“.

Poate că existau și alte variante, cum ar fi colectarea de la cei ce eludează legea, de la firmele care de ani de zile se dau răniți și exportă capitalul autohton peste hotare, spre stoparea risipei și a cheltuielilor nechibzuite, pe investiții în economie care să producă bani, pe închiderea companiilor care de ani de zile produc doar găuri negre și ai căror directori sunt plătiți mai bine decât miniștrii, de exemplu.

Nu, nici vorbă de așa ceva. Statul, pardon fiul risipitor s-a întors cu fața către popor și a cuvântat: „Mai avem nevoie de taxe“ și taxele au crescut; și impozitele și prețurile și cheltuielile românilor. Cu toate acestea bani tot nu sunt, suficienți pentru extravaganțele fiului risipitor.

În aceste condiții ce și-a spus: „Dacă eu beau vizichi și napoleoane, ia să punem noi încă o taxă pe …răchie“. Fie că e vorba de răchie, țuică, pălincă sau cum s-o mai chema ea, statul vrea să știe tot, iar tu, „țăranule ce ești“, trebuie să declari tot, pentru că altfel te călăresc cu chitanțierele: Câte alambicuri ai, când frigi răchia, câtă răchie estimezi că faci, la ce tărie, ce faci cu ea; asta…înainte. După dai alte declarații, mai exacte, privind cantitatea, calitatea (tăria), materia primă folosită (nu știu dacă șți aia de pufoaică se pune), iar onor fiul risipitor, pardon, statul îți taie chitanță cu cât ai de plată.

Altfel spus bei nu bei, vinzi nu vinzi, plătești taxe; multe și…deloc mărunte. Vor ajunge săracii țărani ca după invazia grâului ucrainean plin de pesticide, a legumelor și fructelor turcești „europenizate“ prin Bulgaria, a aviarei la galinacee, a gălbezei la mioare, să lase și prunele căzute pe jos, să se strice, de frica ….fiului risipitor, care nu a avut altă treabă decât să se întoarcă cu fața către popor.

Stau și mă întreb așa, în sinea mea: dacă ne iau banii pe apa noastră, pe curentul nostru, pe soare dacă îl transformăm în electricitate, pe prunele noastre și câte și mai câte, când le va da în gând să ne pună bir și pe faptul că existăm? Când?

Dan AGACHE