Sărbătoarea Crăciunului nu e doar despre astăzi. Ea a început pentru unii, încă de acum două trei săptămâni. În costume de firmă, cu cefe late pe măsura mandatelor câștigate, cu o armată de supuși loiali ce cară plase pline cu ce era pe la supermarket, au pornit colindul.
Pe la căminele de bătrâni, creșe, orfelinate, case de copii și mai peste tot unde ar fi putut ajunge cineva cu camerele de filmat ori cu vreun telefon performant să distribuie „generozitatea și mărănimia lor“. Despre asta înțeleg ei această sărbătoare. Cu fețe zâmbitoare ce nu reușesc să ascundă grimasa matrapazlâcurilor din restul anului, cu urări de sănătate și viață lungă, fericire și bunăstare rostite mecanic cu gândul la fericirea și bunăstarea lor.
Dar nu numai despre ei e Crăciunul. E și despre noi, fiecare dintre noi pe care viața ne-a înrăit până peste poate. Pe care cei din jur nu ne văd decât ca pe niște actori ce zilnic intrepretăm câte un rol. Crăciunul este și despre noi, despre sufletele noastre, despre credința în ceva sau în cineva, despre adevarul nostru eu.
Trăim într-o lume în care frate cu frate se dușmănesc, în care copiii cu părinții nu-și vorbesc, în care dacă faci azi cuiva un bine, mâine va întoarce capul pe stradă, făcându-se că nu te cunoaște. Vreau nu vreau îmi revin în minte vorbele lui Petrică Moise: „Copile, mai deschide-o ușă“, căci Crăciunul nu e doar despre mese îmbelșugate: „Măcar așa, din când în când“. Degeaba ai mese îmbelșugate dacă ești singur; degeaba îți colinzi singur și rememorezi amintiri din vremurile de demult, dacă cei dragi uită.
„Copile, mai deschide o usa, macar asa,din cand-in-cand si la casuta in care in noapte doi ochi de dorul tau se sting“. Despre asta e Crăciunul. Despre nevoia de a împărtăși o lacrimă cu cei dragi, de a-i vedea ori revedea, despre nopțile târzii și reci în care somnul nu te prinde și te chinuie amintirile mai abitir ca reumatismul din oase.
Ne tot spunem că de Crăciun trebuie să fim mai buni, mai omenoși, mai… Dar nu putem decât să sperăm că va fi așa; pentru că în noi, în sufletul nostru, rămânem aceeași falși actori pe o scenă răsuflată a vieții, mințindu-ne singuri că suntem mai buni, mai omenoși, mai darnici…
Dan AGACHE
