17.7 C
Reșița
duminică, 25 septembrie 22

De ce…degeaba?

Au trecut 32 de ani și îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Tot ce aflasem (doar de la Europa liberă) și „din gură în gură”, era că în Timișoara s-a răsculat lumea, că s-a tras în mulțime, că au murit oameni pe treptele catedralei, că Securitatea va înăbuși în sânge orice formă de protest.

În loc să ne speriem, să stăm închiși în case și să tremurăm de frica arestului, bătăii și chiar a morții, în noi a dispărut frica. A fost ca o undă ce a trecut din om în om, ca un șoc care ne-a făcut să spunem „acum sau niciodată“. Se vorbea deja că la ora 15:30 se va pleca în marș de la Renk spre centru, spre județeana de partid (actualul sediul al Prefecturii).

Am trecut pe acasă, mi-am îmbrățișat soția, mi-am pupat fata și am plecat spre punctul inițial al Revoluției de la Reșița. De la Victoria am luat tramvaiul și am apucat să merg o stație și un pic. Cele câteva sute de oameni (poate nici atât) nu au mai avut răbdare să aștepte și porniseră deja în marș spre centru. Acolo m-am alăturat celorlalți nebuni frumoși cu același gând cu care pornisem de acasă: „acum sau niciodată“.

spot_img

Îmi amintesc că se striga: „Români, veniți cu noi“, pentru zecile de ferestre deschise de la fiecare bloc pe lângă care am trecut; „Jos dictatorul“, „Timișoara, Timișoara“, „Nu vă fie frică, Ceușescu pică“, „libertate“. Nu știu de unde au apărut și steagurile tricolore decupate de stemă. Coloana creștea precum aluatul de pâine, zeci și sute de oameni se alăturau reșițenilor care au spus: „gata, ne-a ajuns“.

Singurul moment în care mi-a fost realmente frică, o frică din aceea ce-ți îngheață sângele în vene, a fost când am trecut prin apropiere clădirii care găzduia Miliția și Securitatea. Apoi m-am uitat în urmă, am văzut miile de oameni din coloană și m-am liniștit. Nu mai aveau ce să ne facă; eram mulți, mult prea mulți pentru ei și mult prea hotărâți.

Ce a urmat știți probabil din cele trăite sau povestite de părinți: un centru civic arhiplin, oameni pe blocuri și clădiri, discursuri în balconul județenei de partid, un Tatăl nostru rostit în genunchi din mii de suflete, o noapte albă și un nou marș în zorii zilei următoare din Govândari până în același centru civic. Fuga lui Ceaușescu, arme împărțite pentru paza obiectivelor strategice, teroriști, focuri de armă, teroare întreținută voit, nu se știe nici acum de cine, și…startul unei democrații pe care toți ne-o imaginam reală.

Trag linie și socotesc acum, după 32 de ani: economie distrusă, oameni săraci, bătrâni umiliți, hiene care se bat pe bogățiile țări, o țară vândută de liderii de moment străinilor, pe o pungă de arginți, tineri needucați, hoție, cinism, libertatea de a înjura ziua în amiaza mare pe cine vrei și de câte ori vrei, dreptate făcută cu parul, clanuri mafiote, miliardari de carton și, peste toate, o clasă politică ce-și urmărește doar interesul propriu.

Mă întreb acum, retoric: De ce? De ce am ieșit în stradă, de ce au murit oameni, de ce am permis unor neaveniți să ne fure Revoluția? De ce? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de cinic: Degeaba…..

Dan AGACHE

 

 

 

Ai imagini sau informatii care ar putea deveni o stire?
Trimite-ne un mesaj la numarul 0722441304 sau pe WhatsApp la 0751193203.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Știrile zilei